o altă figură de stil

luni m-am arătat cu degetul şi am spus
acesta sunt eu
arborele a mărturisit şi el
ba nu
sunt eu
piatra şi eu sunt eu
Animalul era eul cel mai vehement
până am ajuns la o concluzie unghiulară

NOI

nu există
este doar o altă eroare gramaticală

la poarta oraşului piciorul ultimul dezînvăţat
se aşezase de-a lungul drumului urlând
închinaţi-vă mie cel fără pereche
pentru că eu sunt Alexandru ţipătul
iar voi oceanul palmelor îmbrăţişând pământul

plictisit de atâtea chiote îmblânzite
am părăsit adunarea adunaţilor în trupuri
şi cu o singură lovitură de umăr nou nouţ
am zdrobit pământiul chipurilor

sunt doar un vânzător cu picioarele părăsite

titlu în formă de propoziţie

aş fi oferit toată moartea mea
unui cuvânt dezlegat
pentru a mă ascunde în strălucirea pietrei
cu oasele puţine

într-o amintire de proporţii
te urmăresc până nu îţi mai aud sărutul
zbătându-se în pumnul meu
sap gropi de jur împrejurul braţelor
şi îmbrăţişez supravieţuitorul
care stă agăţat de viaţa mea

ca un sacrificiu anunţat la fiecare jumătate de oră

soartelor mele cu reverenţă

ce câştig aş avea înjumătăţindu-mă
mai ales când umanitatea ta
mă osândeşte la piept
aş vrea ca însuşi murirea
să-mi fie arsă
devorată în adevăruri
orizontal domestice
şi unicul neadevăr pe care îl port în mine
să fie cel dăruit de tine

la începutul vremurilor

singura dată când am reuşit să merg drept

în toate vârstele mele au îngenunchiat
oameni sufocaţi de viaţă
chiar şi amuzamentul
acelui închipuit
care te răsfoieşte de umbrele
descălţate
din urechile înzidite
în amorţeli proaspăt creionate trupurilor
unde singurul miracol

este scufundat
până la bărbia cotidianului

cât de adâncime poate fi o singură îmbrăţişare

împământenirea nu are dată de expirare
este o cădere pur şi simplu în
întâmplare
ca o transhumanţă în buricele degetelor
a unei cazualităţi mobile
unde chiar îmbătrânirile pline de înverşunare
şi mâinile care se spală una pe cealaltă
sunt un singur ţipăt
care se caută mărunt

doar când nu suntem morţi

de asta eu nu mimez viaţa
ci o exprim
pentru că orice destin mimat
nu trăieşte decât în spatele ferestrelor
nespălate cu palmele întinse celui născut
devreme

tu ai încă o vârstă
mult prea ascuţită să înţelegi
boala alunecărilor de începuturi şi care este motivul
pentru care rădăcinile nu-şi poartă anii la vedere
iar paşii nu se nasc odată cu tine
ci îi înveţi privind cu atenţie drumul
de asta mesele rotunde nu au existat niciodată

ca să nu se rătăcească nimeni
în el însuşi

în spatele pământului nostru îmbrăţişat

sânul tău respira
o lume întreagă de atingeri
iar sângerările masive de suflet
pe care le porţi însentimentate
până în ultima tăcere
nu au reuşit să-şi inventarieze
îndrăgostelile
rătăcite în plete

subtitrarea netrăitului

limita unei dureri într-un punct
nu are aspect
nici oglindirea continuă
unde argumentul caută oscilaţii foarte mici
în consistenţa exemplului

dar salturile riguroase ar trebui reinventate
cu mâini nefolosite în capătul domeniului
unde funcţia continuatului
nu a avut niciodată o realitate vie

în orice înrâurire de sfârşituri cuminţi
există o limită
aruncată la voia întâmplării
şi niciun proscris la viaţă
nu va înţelege de ce drumul
este ca o conversaţie
cu mai multe sensuri libere
pe o singură parte de mers

din sânul tău iubito

de ce când tu speli geamurile
eu mă ghemuiesc
şi plâng?

dacă ar fi apărut deziubirea
aici-ului
unde tu stârpeşti păcate
iar eu le colecţionez în tâmplele întinse în tot cartierul
atârnat de ore fixe

cu certitudine nu ne-am mai alerga vieţile în ceilalţi

în centrul părăsitului a existat un cerc
trasat cu fruntea
de Animalul care făcea greva foamei
în piciorul său nou
iar din amândouă părţile stângi
curgeau refuzurile oamenilor sătuli
de atâtea mâini întinse

şi în fiecare oră
o altă lume cu degetele curate urmărea
anii inscripţionaţi în trupurile arborilor domesticiţi
în piepturile noastre
drepte

fugărirea pustiului şi partea ascunsă din calea soarelui

mă sfârşesc de la căderea umedă
aplaudând torenţial pământul
înfruntat de încruntatul singuratic
îngropat într-un ocean de braţe
aruncat dintr-o parte în alta de vacarmul apăsat
al biciuitorului de cocoaşe
şi rânjetele osândite între patru pereţi

sunt omul desenat cu degetul
în praful camerei de oaspeţi
unde se aruncă lumina murdară şi mângâierile
iubitelor de ocazie

şi dacă oamenii se decojesc de pe geamuri
ca o crustă
numai vinovăţiile mele
mai rezistă încă o noapte
în ţipetele lor

a doua trezire dintr-un poate

aveai auzul spart după naşterea frauduloasă
din spatele scenei unde te-au cunoscut prima dată
ceilalţi însemnaţi în frunţi
scund cioplite de un artist modernizat
pe banda mea de mers

nu eşti întâmplată de mult şi din cauza asta
vorbeşti mai puţin cu douăzeci de minute
în urma răspândită de suma apelor neurnite
din împrejmuirea înţeleasă aşa cum vine
însă
chiar şi lacurile au ales să se prăbuşească
din cineva

realităţile au fost creaţia unui singur ins perfect  treaz

poate de asta spatele ţi-a crescut îndeaproape
sprijinit de peretele alb
ca o hârtie curată

doar la prima vedere

reclama la cugetarea spre egalitate te-a neliniştit
şi ai surprins lumescul mişcându-ţi
în degetele de la picioarele unui rugător
la imensitate
dar nu imensitatea propriu-zisă
mai degrabă latitudiniarul acela bezmetic
purtat în venire
ca un bun început de toate sfârşiturile şi nesfârşiturile
care îmi crestează revenirea din trupul celui dintâi pământean
strigat
adulat
în sensuri alungite de urmare şi o idee după
când ţi-aş fi fost
formă până la rădăcină

femeie unsă cu nerăbdarea ascendentului

Pildă(sau atac de pagubă)

Mai bine o singură zi vultur decât un ultimatum de papagal complet deşirat în restul tembelilor care se cred apropiaţi de normalitatea coliviei.

oleacă de sinceritate

luptătoarea pentru libertatea verdelui
cu o atitudine pruncială cumpără cărţi la metru
în piaţeta desuetă unde nu a existat niciodată
timp liber sau ochi născuţi în palme

născută din servieta stăpânului de stăpâni
fără nimic la îndemână să-şi răspundă corect
tuturor muriţilor pe care îi poartă ascunşi
într-o sine de contrabandă
chiar şi când îşi visează luciditatea pierdută
fir cu fir într-un gang sufocat de obscuritate
unde fiecare îşi câştigă dreptul la altă viaţă

şi dacă lumea ar cumpăra mănuşi albe
absolut nimeni nu ar observa predispoziţia
spre singurătate

ultima oară când am reuşit să-ţi fiu

te sfătuiesc
să nu fii eu niciodată
cum eşti tu din mine
dezpleopată

muşcată de viaţă

şi urcată în viul strâmtorat de adevăruri
compuse din obsesii
peste care atârnă ziua asurzitor

de asta îţi ridic ziduri sub felinare

un altfel de moarte dar mai neîndemânatică

istoria se plictisise pe marile bulevarde
în care nu mai picurau mâini sincere
în care nu există răbdări îmblânzite
şi infiniri să se arunce la picioarele
tandre ale Animalului rănit
în războiul foilor

oameni cu gleznele înşurubate în asfalt
dădeau din cap obosiţi de aplauzele
cipciripiţilor confraţi de tăcere şi împuţinarea
zeilor mai mici împărtăşiţi ca ofrandă
rănitului dintâi
zoreau
gurile rele
gurile bune
şi un puţin inventat prea devreme
să ofere

adevăratul scop pentru care s-au sinucis îngerii

dacă m-aş putea vindeca de răutate
şi să am o întreagă nesfârşire de apă
la îndemână
păşirea la suprafaţa ei
cu certitudine ar fi fost
o nimica toată

dar nu am învăţat niciodată să înot
în trupurile femeilor mele

doar o neînsemnată parte

aleg timpul indiferent dacă are mijlocul gol

sau este încărcat de trupuri înşiretate

în singurătatea unei pietre coapte

dintr-un pumn de femeie tânără

şi imemoriabilele hore alergându-şi

picioarele împrumutate

deasupra unui absolut nimic

şi de ar fi fost să ne strecurăm

unul celuilalt în pleoape sărutul

doar tu mimai începutul

introspecţiune în adâncimea unui urlet

iubirea de sine a fost suma tuturor infidelităţilor
unde raiul poate fi găsit din greşeală
într-o scară adamică
aruncată în orizontul tuturor părţilor

şi dacă dintr-un punct de vedere a pune întrebări întrebărilor
ar putea fi considerată drept o altă imensă pierdere de timp
dubiile de tipicari sfârşesc în dubiile de tradiţionalişti
şi caută erori capitale în zâmbetul pierdut
nu mai puţin de vina
vinei

ca o scurtă introducere în mijlocul apei

şi aveai glasul plin de mine

poate ne împrietenim cu timpul
şi reuşim
să ne inventăm în totalitate
chiar dacă plouă cu răni
şi abia alergăm pământul
de durere

refugiul meu de piatră
amorţea curândul
mă căuta în oameni
până nu se mai auzea niciun zâmbet

iar când am să părăsesc acest loc
nu am să-ţi spun adio
nici bineţea binelui să-ţi cadă în plete
cu realitatea lor întreagă

şi pentru că nu e loc de monştri în lumea ta

mă voi întoarce din nou la mine

lacrimilor tale aproape verzi

nu-mi accept destinul fără încercări
şi însfârşiri numerotate în meniul zilei
ca o revenire din apropieri neîngânate
de ceilalţi care nu au reuşit niciodată
să devină cercuali

suntem cuvinte înşirate-n linie dreaptă
ca un numitor comun
pentru o singură dimineaţă prietenească
unde divinitatea este drumul înapoi
prin iarba neculeasă
cu lapte de mamă aşteptat de buzele crăpate
ale celor care urmează la rând

şi Dumnezeule cât de greu urmăm!

o altă fată morgană

zidurile de care îmi agăţ conturul umbrei
au încărunţit de aşteptare
în unghiile noi ale cărăuşilor de zile
care se aplecau îmbârligaţi
de răcnetul întunericului ce le cotrobăia prin vene
până în mijlocul sângelui

dacă m-ai iubi pe dinafară şi ţi-ai da seama
care este cicatricea ce o port în frunte
pentru a aştepta creşterea lumii

mă vei ierta?

sau doar mă vei şterge
mai puţin apăsat
din amintirea ta

în spatele pietrelor goale

te-aş împinge într-o adâncitură
unde te acopăr cu tot pământul din lume
dintr-un soi de habar nu am
fără puncte de suspensie la sfârşit

şi te-aş invita să adormi

dacă tot sprijin o singură umbră
lăsată în urmă de alţii
încă noi

apoi cine ştie
dacă te voi mai iubi în hohote

unei necrescute

ca să te plictiseşti
ai nevoie de o mână de originali
cu ochii limpezi de răbdare
o ruptură gravă între gânduri
şi un trăit în chinuri

minute întregi

în partea stângace a cuvântului
nu au rămas oameni
drept urmare ne-am apucat să-i inventăm
pe rânduri

dar a mai rămas o nerăbdare
în tălpaşii încă verzi
care nu îşi ascultau urmele cu nicio ureche
desfrunzită din obrajii încârlionţaţi
în hărmălaia clopotelor bătute într-o dungă
şi resturile dintr-o furtună

nevinovat de proaspătă

neînceputului tău

cunoscătoriştii asfaltau scena cu pământ
şi constant
invariabilii călăuzeau dorinţele
celor care au reuşit să-şi îndrepte spatele
într-un punct uşor aplecat la începutul
găleţilor comune

dintre toate marile uitări
mândria ultimei rămăşite dintr-un zeu
căzut dintr-o ileană consânzeană
urmărea urletele aşternute
în pereţii îmblânziţi de ochi
şi luminile care împânzeau rănitul
cu vârfurile ascuţite îndreptate
aproape în sus

şi dacă noi suntem lumea întreagă
atunci cine este responsabil
pentru goana aceasta nebună
spre îmblânzire?

un alt fel de eu(G)

îmbolnăvit de glasul tău

până la deztimiditate

îmi ofer crucificarea în fiecare oră

amurgurilor

care îţi inundă pieptul împlinit

de plin

şi o idee mai împântecat

în luciditate

numai aşa

mi-aş urla viaţa din tine femeie

vând femei la bucată

dacă te arunci în binecuvântarea iubitelor mele
descompuse de viaţă în piruete obscene
dezvăţul de galben şi tu cât eşti de lung
îţi vor adulmeca moartea încolăcită
în tălpile sărutate de vină
până când pieptul îţi rămâne fără gânduri

într-o parte bună
o femeie copil sfâşia trupuri cu dinţii

şi glasul meu înainte de sfârşitul îngust al unor pereţi fericiţi
cu spatele deschis de plânsetul monstrului
era purtat ca un viciu
chiar dacă unele guri răutăcioase afirmau
că este artistic

să poţi muri a doua oară

un singur sens dar mai mic

cea mai mare nedumerire a mea eşti tu
adormită sub umărul unui câmp închis
în pleoapele unde odinioară atârna
un imens nimic
şi un chip răsfrânt din înfăţişarea pulpelor
femeilor mele voluptoase
care se lăfăiau
ca o primăvară renunţată în colţurile ochiului

de fiecare dată
două tăceri mai mici
îmi înnoadă creierul până la ultimul cuvânt
şi nu se mai aude nici seara
nici tu zămislind

bărbaţi

cuvinte interzise şi eu tăind orizontul diametral

ai reuşit să cureţi umblarea de trecuturi provinciale
până nu au mai rămas urmele urmelor
eu asmuţit de o singură parte curată
şi porţile cusute la gură de îngrozirea trupurilor
scurse în pauzele publicitare

zidurile de carne se prăbuşeau insistent
într-un orizont tâmpit
unde hoţii de sfârşituri şi depresia mea intelectuală
omul năpădit de murire şi desfrânarea neînfricaţilor

se înfruntau în linie dreaptă

dar străzile îţi sângerează în pălmi
în fiecare început de viaţă când aduni aerul rămas
dintr-un orgiastic cor de greieri educaţi să tacă
în anotimpul destinat culorilor
şi stiletul ce îl porţi între coaste

pentru a înjunghia regine

o perdea de umbre sângerau tăcerea şi chipul tău răstignit din mine

ţi-am trezit dimineaţa cu mâinile încercuite
de somnul tău lung
unde câteva resturi de întuneric pătau cearceafurile
cu răspântii peste care nu a trecut niciun prezent simplu

aceasta este raţiunea pentru care arunci cuvintele
la sfârşitul anilor şi cumperi altele
de la cei care au renunţat să vorbească
despre realitatea ta de sinceritate
în care nu este permisă nicio orizontală de bunătate
este mai degrabă o modalitate de a te scălda în beznă

acolo unde se prăbuşesc adâncimile tuturor treptelor

când braţele oamenilor încetează
iubirea picură urmele tălpilor deschise
şi nu mai poate fi numită
o pomană între doi zilnicari care bătătoresc timpul
ci respiraţia mea
peste care te trezeşti în dimineţile

când nu sunt mort

mi-am topit mâinile în glasul tău şi era abia luni

îţi ciopârţesc numele până nu mai rămâne
niciun prenume viu
chiar dacă timpul nu l-am avut niciodată
cu dreptatea în picioare

doar întretimpul

pentru că aici te-am găsit ultima dată
aplecată în nesimţirea podelei
unde deşiretai glasul meu
încâlcit între lacrimile părăsite de unii şi de alţii

cu poftă

rămâi în glasul meu ca o lume întreagă

goală de toate gândurile

te arunci în trupul curat al caldarâmului
unde un cuplu de ore
adulmecă trecerea ultimilor născuţi
din mame de unică folosinţă
şi îmbrăţişezi amintirea paşilor
cu ochii îmbrăţişaţi de oameni
aproape albi de la atâtea învieri

plouă cu vineri
ca un dezmăţ întâmplat
şi nu există demoni cu autobiografie
doar o grămadă de lehamite
în liniştea dinaintea

ispitirii

sunt viu mă

într-un amurg dionisiac unde nu există memorie
eu scriu de la începutul vieţii fiecăruia
despre sălbatici dresaţi cu arătătorul
şi bulevardieri norocoşi
ce au devenit una cu pământul
urcat pe sub unghiile animalului rătăcit
în gura târgului

ca un cerber

pentru a supravieţui arunc libertăţile de pereţi
de lume
de urcare
de gânditul aproape
de viaţa stâlcită-n culori
şi de sărutul tău plin
de urlet

în partea a doua a trupului
atârnau sensurile mele
sleite de figurile apollinice
născute din beţia simţurilor
şi a omului punte
chinuit

de renunţare

poem georgiastic

glasul tău

picura albul fără mâini

în umărul stâng intimidat

de umbre

până mi-a spălat ochiul de culori

de cuvinte

de asta îţi compun viori

în liniştea lemnului

să-ţi alung alungirea

departe

în mine

înaintea ochilor tăi răsăritul

lihnit de bătrâneţe
un munte infectat de picioare
şi-a ucis moartea de şapte ori
până să înţeleagă timpul aşternut
în pietre

a urmat liniştea

până în creştetul umerilor
şi eu sprijinind aerul
din care nu eram sigur
dacă voi mai ieşi în viaţă

după preţul cântărit în oameni
numai Dumnezeu mai era în stare

să fie viu

pentru o singură dată în stare gravă

căutarea imediatului
a deschis cu o voce stricată
pământul îngălat de trupuri

puţine

şi un alt fel de tu
dintr-o imagine simplă
îşi aleargă minţile până la epuizare
într-un colţ al mesei
peste care atârnă aerul curat ca un ştreang
de sinceritate
pentru cei care îşi schimbă pielea
odată pe an

de asta îţi mărturisesc iubito că timpul
nu are măreţie
este doar o întindere de clipe fără conştiinţă
căruia îi poruncim cumva

să aibă dimineţi

new document

sincer
m-am săturat să mă caţăr
în conştiinţa umărului
sufocat de bezna care îţi curge
din ultimul ochi de sticlă
unde ne-am admirat amândoi
unghiile goale
şi respiraţia deşirată
de foame

sunt sătul să mă arunc
din trecut în trecut
să număr din doi în doi
umbrele abandonate
în noi
şi să învăţ să râd
de fiecare dată

când culeg lumina
pe furiş

nu există nicio glorie într-un zid căzut

într-un genunchi tânăr se poartă ultima modă

aplecarea înaintatului

care părăseşte lumea din neştiinţa

înapoiului

din acest motiv eu scriu până la epuizare iubirea

pentru ca tu

oricare ai fi dintre iubite

să întorci foaia până la un punct

şi de la începutul rândului

să începi cu ultimii douăzeci de ani

inventaţi pentru oameni ca noi

plus de asta te întreb

dacă eu sunt murdăria ta

ce mai rămâne din mizeria lumii?

iar dacă zeul tău are dreptul să fie inegal

de ce eu trebuie să-mi port

braţele drepte?