Persoane interesate

miercuri, 31 octombrie 2012

acest zid poartă numele tău


în curtea unde au înflorit două uşi
trăia un cuvânt cu fruntea umedă
îşi cunoştea cu exactitate timpul
de-a lungul degetelor
doar glasul lui nu îl cunoştea nimeni
pentru că era la jumătate de preţ
în buzunarul de la piept

în fiecare uşă mătura nopţile
frământa înăuntrul unei dimineţi
şi îşi număra minutele sincere
din colţul gurii

într-o servieta deformată păstra
toate ştirile
avea o listă cu femeile
şi un tabel cu el însuşi
iar când venea vremea de numărătoare
striga cât îl ţinea gura

iubiţi-mă!

ca pe voi înşivă
şi astfel vă veţi izbăvi

doar în mijlocul zilei
trăieşte lumina care lasă
umbre


marți, 30 octombrie 2012

o moarte subtitrată


dacă încalţi o iarnă întreagă
într-un ocean de greaţă
vor trece aproape zece minute
de frig

iar dacă viaţa mi s-ar rostogoli în viaţă
cum ar plânge copilul copac
în care am aruncat sângele tău
ascuţit?


locul unde se aruncă mâinile după folosire şi dansul din buric al ultimei lady


lângă blocul cu înălţimea de şapte vieţi
două lesbiene îşi lingeau zilele
din tălpi
şi îşi admirau glasurile în oglinda
unde merg la un moment dat să moară
toţi pereţii

dacă într-o uşă ai închide o altă uşă
nu ar mai fi nevoie de cuvinte
oamenii şi-ar întinde gingiile
în genunchiul cariat al unei ape
şi ar aştepta să trăiască

poate că
ar fi trebuit să-mi cotrobăi sinceritatea
într-o palmă hămesită de absenţă
să împletesc rămăşiţele sângelui tău
în spatele unei frunze
şi să îţi ascult tăcerea îmbrăţişându-mă
cu o noapte întreagă
în vârful unghiilor

dar nu am reuşit să-ţi ascult
somnul
nici nu am săpat gropi
în largul ochiului

duminică, 28 octombrie 2012

descântec în alb


construiesc lumini cu burţile goale
într-o pasăre fioroasă
în care trăieşte un oraş întreg
de minute

în locul unde vântul
îţi striveşte zâmbetul de caldarâm
un soldat de hârtie îşi privea mâinile
murind
pentru că inima femeii care îl ţinea în gazdă
bătea în acelaşi timp de două ori
aceeaşi secundă

în anumite ceasuri
ziua se prăvălea dintr-o parte în alta
şi toate ţipetele ei
se izbeau
se ciocneau
se zdrobeau
în trupul proaspăt tencuit al unui peşte spadă

dacă te-ai afla aproape de mine
ai putea să priveşti înăuntru
să-ţi vezi ecoul strigătului tău
de groază

în adâncimea aceasta sclipesc stele
frânturi de cuvinte
şi oameni decoloraţi

sâmbătă, 27 octombrie 2012

păsărarul

Nu mi-am cotrobăit niciodată umbra. Are picioarele mici în paginile acestei cărţi. Plus de asta sunt prea multe trepte vechi în palma ta dreaptă. Ţipă de greutatea anilor. Şi de prea multă realitate cu uşile deschise. Dacă ţi-aş fi măcar o jumătate de oră, poate mă vei scrie în jurnalul de noptieră. Aici, cresc roiuri de cuvinte cu zâmbetul pe buze şi drumul spre luna cealaltă. Când bate frigul dintr-o parte neînsemnată de oameni, iar tu, îţi torci somnul în nesfârşirea ochiului meu de sticlă.

emphasis


silabiseşte-mi iubirea în trupul unui om
din care au picurat alţi oameni
cu viaţa răscolită de fugă
şi invidiază-mă frumos iubito
într-o zi
când am să-ţi clădesc o prietenie
cu şireturile despletite
iar tu
îmi vei spăla sângele
de toate rolurile proaste

sau
ai putea fi o carte
cu literele încârlionţate în sufletul meu
şi în fiecare seară te-aş invita

la vals

filă dintr-un jurnal de singurătate

Ieri am avut o discuţie despre necesar şi relativitate. Necesarul corespondat dintr-un trup oarecare şi relativitatea trupului. Dacă ai dezbrăca o formă de toată realitatea ei intrinsecă cel mai probabil vei descoperi substanţa de origine. Pentru că toate realităţile sunt începute de undeva. Timpul stă pe loc. Doar noi alergăm prin el cu furie. Simţim naşterea ca pe un necesar de enunţare al unei ore. Ba chiar îi oferim şi un nume. Ne plac catastifurile. Adorăm să ne aducem aminte unii de ceilalţi. Să construim oameni curaţi, cu mâinile murdare.
Să ne actualizăm informaţiile într-un jurnal de activităţi încruntat. Suntem doar nişte vieţaşi desenaţi la sfârşitul hârtiei.

poem cu umerii înfometaţi


eşti sensibil de frumoasă în trotuarul
unde băltesc toate iubirile
cu adâncimile nelocuite
de ferestre

în genunchiul unui peşte tânăr
s-au cuibărit oglinzi sălbăticite
de lungimea pământului
numai apele îşi tolănesc pielea limpede
la începutul glasului tău

perfuzează-mă în tine astăzi
până la ultima picătură

vineri, 26 octombrie 2012

inventatorul de măşti

numai vineri seara
când tu
ai toată cuminţenia mea
alungită în cerul gurii
scoţi la plimbare oasele mucegăite ale cartierului
în care se împiedică cuvintele
pe care le-am construit dintr-un geamăt
în tălpile goale

mâine dimineaţă la prima oră
îţi voi smulge capătul străzii
care se cuibăreşte în genunchiul tău
şi am să-ţi pictez chipul
unui minut

de singurătate

atenţie cad lumini


în umărul drept al bulevardului
oamenii îşi dăruiau zâmbetul proaspăt spălat
colecţionarului de fluturi
îşi numerotau mamele
în colţul drumului
ca pe o aşteptare de unică folosinţă
şi cultivau ziduri goale
de o parte şi de alta a ochiului

sunt prostul sincer care te iubeşte
odată pe zi
în fiecare zi când lumina este mai puţină
şi tu eşti cuvântul sculptat
din pleoapa mea stângă

ca o viaţă întreagă

joi, 25 octombrie 2012

deschide-mă de toate cuvintele


dacă un arbore
ar avea sângele scris corect
nu s-ar mai încumeta nimeni
să-i citească venele
din piciorul ajuns la maturitate

în pumnul tatălui meu
trăia o femeia întreagă
care avea puterea de a-şi mima zâmbetul
chiar şi sila faţă de bărbatul
în care şi-a aruncat cuminte
sufletul

se gândea
dacă ar fi iubită doar pe dinafară
nu o să îi observe nimeni oasele murdare
de tinereţe
nici apa
dintr-o bucată ascunsă în vârful degetelor
nu şi-ar mai fi simţit
înălţimile

de asta te întreb iubito
crezi că aş putea să pictez o moarte fără formă
într-un om bolnav

de timiditate?

întinde-mă în tine

am glasul plin de femei adânci
iubesc să-mi scald viaţa în trupurile lor
le iubesc iubirea
în minutul meu de singurătate
când aud toate răspunsurile
şi tălpile încruntate

sub îmbrăţişarea mea

miercuri, 24 octombrie 2012

toate lucrurile care se descompun purtau cândva un nume


în urechea unui greiere tânăr
lumea îşi calcă în picioare îmblânzirea
nopţile îşi devorează chipurile între patru ziduri
până devin un afiş alb
în care nu se mai zbate nicio umbră

dacă m-aş dezbrăca de oameni
te vei ascunde în piciorul meu
ca să nu îţi mai auzi liniştea
urlând de foame
şi cine ştie
poate am să-ţi construiesc un peşte
într-unul din călcâie

iubesc creatura care îşi toarce degetele
în somnul unui bărbat tânăr
femeile care îşi ling tălpile
pe întuneric
pisicile care îşi fugăresc vieţile
de nouă ori pe zi
şi ultimul cerb domestic
în care şi-a făcut cuib
o pădure întreagă

dacă mâine
ai avea glasul mare de statură
aş aduna toate gropile abandonate
în inima cotrobăită de lungimea păsărilor

şi ţi-aş hrăni mâinile
cu zâmbetul meu

marți, 23 octombrie 2012

arborele cu venele tăiate


mă întreb
dacă aş spinteca un ţipăt
într-o sabie curată
va exista vreodată o moarte
care şi-ar auzi ecoul
sângerând?

duminică, 14 octombrie 2012

lumea ta are străzile drepte în oraşul acesta


dacă aş sfărâma acelaşi munte
care îţi creşte în largul ochiului
dimineaţă de dimineaţă
dintr-un timp fără adresă
unde florile au obrazul liniştit
mă întreb
câte anotimpuri efemere
ar mai găsi în tine
un răspuns?

sădesc fluturi în inima noastră
pentru ca miercuri
când vor ajunge aripă întreagă
să le măcinăm împreună
zborul

noaptea
mâinile tale au glasul adânc
în vârful degetelor
pentru că aici se ascund oceane întregi
şi oameni încă tineri

de înălţime


întrupatei mele cu dragoste

Nu aud păsările mărşăluind în largul înălţimilor. Nu aud roiurile de oameni, plângându-mi din obraji. În urechea noastră iubito, am construit un oraş întreg. Aici bulevardele îţi curg printre degetele de la picioare, iar blocurile trăiesc cu toate străzile îmbrăţişate. Mâine îţi voi construi o inimă curată. Din obrazul drept

sâmbătă, 13 octombrie 2012

din sfârcurile tale

Îmi hrănesc dimineţile, cu dimineţi apropiate. Îmi iubesc femeile cu toate degetele. Sunt un munte tânăr, în palma ta astăzi. Ţipă-mă! Răspunde-mă de realitate. Sunt un munte tânăr, în glasul tău astăzi. Închide ochii şi caută-mă sub talpa ta stângă. Sunt un munte tânăr, astăzi.

vineri, 12 octombrie 2012

de fiecare dată

Mi-am îngropat mâinile în largul trupului tău. În locul unde toate palmele se duc să-şi înfrunte bătrâneţea. Dar tu iubito, trăieşti pe toate părţile. În toate mâinile. Ca o pisică cu 8 vieţi. Una este de rezervă. Alta ar fi fost inimă. Restul se gudură ca un roi de viespi cu acele îmblânzite în tălpile doldora de tinereţe ale unui arbore bătrân. Dar îţi iubesc ochiul drept. Îţi iubesc buza dreaptă. Îţi iubesc şi sânul unde adorm de fiecare dată la aceeaşi oră, bărbaţi drepţi, jumătăţi şi vreo câteva ceasuri nou-nouţe. Tu ai învăţat însă, să mă păşeşti doar în partea stângă. Aici, nu am avut curajul să intru niciodată.

miercuri, 10 octombrie 2012

nesinceritate

Dacă sapi în pieptul meu un munte vei ucide o jumătate întreagă de oameni care mi-au vizitat sufletul. Oricum trebuie să ştii că în palma stângă port toate înălţimile. Palma dreaptă îmi sprijină trupul să nu se prăbuşească. Lumea mă păşeşte o dată pe zi. De regulă atunci când îmi cotrobăi mâinile de sinceritate.

marți, 9 octombrie 2012

neîngerilor

dimineaţa
ai albastrul smuls în largul ochilor
de o singură furtună
cu zâmbetul în colţul vântului
ca o derivă
ca o fregată unde în catarge atârnă aerul
şi ai vocea tiptilă în pieptul meu

din sânul drept îţi curg trupuri proaspete
şi lumini de unică folosinţă
să-mi speli pentru ultima oară
tălpile

înviatul şi lumea ca un nod întreg


mă vrei viaţă
dar eu abia am învăţat să adorm
abia am învăţat să tac
sunt viu în somnul acesta
sunt viu în tăcerea aceasta

mâine
am să fiu pământ
când abia am învăţat să trăiesc
când abia am învăţat să îmi ţin cuvintele
între degete
dar sunt viaţă pe pământul acesta
sunt somn în pământul acesta
şi aproape de fiecare dată
sunt noapte
sunt zi
şi am arbori albaştri în palme
cu rădăcinile osândite în viaţa primei femei

sunt viaţă în pământul acesta

trei cruci separate de o virgulă


mi-am salvat piciorul răutăcios
într-un folder
şi am învăţat să păşesc odată pe zi
în mâna trează a iubitei mele
de dimineaţă
când aerul este mai subţire
şi se răsfoieşte de limpezime
cu uşurinţă
până nu i se mai văd limbile ascuţite
de la atâtea oglinzi

aş lega bulevardele de iubiri
iubirile de biciuri sincere
iar în colţul cel mai îndepărtat al mesei
aş picta un singur Iuda
cu tâmplele fierbinţi

sâmbătă, 6 octombrie 2012

text cu numele tău


dacă mi-aş înclipa prezentul într-un prezent
de sinceritate
şi aş alege largul întemniţat
de căprui al ochilor tăi
ca o plutire prin înaintele neatins de viaţă
nu o să te deranjeze prezenţa mea
niciodată noaptea
atunci sunt înpleopat în tinereţe
ca un explorator de adâncimi perfecte

uneori îţi despletesc liniştea dintre sâni
cu sărutul ca un ţipăt
care nu a avut curajul
să se ridice în picioare
însă de cele mai multe ori
prefer să-mi ascund în tălpile tale
foamea de înălţime

ai vrea să te acoperi cu pielea mea
în dimineaţa aceasta?

vineri, 5 octombrie 2012

; şi de la capăt


,, atenţie cad femei cu gingiile tinere"

între graţiile înfierbântate
ale unei femei îndrăgostite de mărturisirea
ultimului bărbat viu
un roi de cerbi înfometaţi ciuguleau bârfele
rostogolite ca nişte răspunsuri adevărate

şi cum nimeni nu mi-a cerut niciodată
să-mi aşez viaţa într-un unghi drept
am căutat într-un cuvânt plin de gropi
ultima bombardieristă cu certificat de eroină
care se ascundea în căldura îndrăgostită
de vreo patru dumnezei cu epoleţi

din acest motiv seara când ajungi acasă
îţi citesc degetele de la început
şi zâmbetul aruncat la intrare
ca un bun venit înainte să-ţi tolăneşti sânii
în palmele mele

după vreo trei pahare pline
ai reuşit să vorbeşti pe jumătate
despre cum ţi-ai sufocat încheieturile într-un oral
pe la mijlocul oraşului în care se gesticulează
şi se merge în şir indian

te ascult cu aceeaşi sinceritate
în timp ce îţi ronţăi
sfârcurile alungite ca nişte şerpi hămesiţi
de guri sălbatice
şi mă gândesc cum ar fi dacă

ţi-aş dărui din mine
o săptămâna întreagă de minute




miercuri, 3 octombrie 2012

Aproape viu spre un alt fel de muţenie şi restul lumii


Doi absolut


Nu sunt încapsulat de aerianism. Astăzi sunt om. Sunt despărţit în toate liniile şi am virgulele la îndemână pentru o împărţire corespondată către un centru de fixism absolut.
         Certitudinea unui mănunchi de fapte achiziţionate prin contact direct cu latitudiniarul uman se reflectă din modul meu de inter-relaţionare intrinsec sau extrinsec(după gust).
        La 16 ani, regretatul Mircea Sântimbreanu îmi vorbea despre sălbăticia poetului, despre bestialitatea mărşăluitului printre legiuni întregi de puncte ascuţite. Am înţeles după mulţi ani că urcatul nu a fost niciodată un necesar de trepte. Pentru că de cele mai multe ori înălţimile sunt cele mai întunecate abisuri.
         Astăzi... sunt întreg! Nu virtualiceşte,ci întreg.
Sunt entitate din entitate. Complet în complet. Orizontul meu este suflecat de înainte,iar muzei mele, îi mulţumesc de iubire. Îi mulţumesc pentru fiecare minut respirat în spatele internautic.
Singurătatea sau orice alt mod de afişare al statului tău de vieţaş nu ar trebui postată pe facebook. Este o non-sensualitate care ne îndeamnă să trăim doar cu laptopul în braţe. Să ne bronzăm circumvoluţiunile într-un câmp alb de albastru. Să nu ne îmbolnăvim niciodată de sinceritate, ci de o singură culoare. Nu mai ştim să fim vii. Nu ne mai recunoaştem chipurile dintre chipuri, degetele dintre taste şi urletul de groază când se taie internetul. Suntem narcomani.
         Acesta este motivul pentru care am decis să nu-mi ucid umanitatea într-un calculator, ci să îmi pot îmbrăţişa muza cu toate degetele. Nu am să plec cu ambele mâini. Nici nu voi abandona firescul care a mai rămas în oameni. Dar, am luat meditaţii de tăcere de la un mut. Drept urmare, nedefinit de mult sau de puţin, îmi rezerv dreptul de a nu face parte din niciun grup de dependenţi. Astăzi sunt Daniel. De ieri am iubit aceeaşi femeie. Mâine voi fi acelaşi Daniel, în trupul aceleaşi femei, ca un răspuns la întrebare, ca o întrebare pur şi simplu sau în ultimă instanţă, acel doi absolut din care se naşte infinitul.

marți, 2 octombrie 2012

omul care acoperă pământul cu înălţimi blânde


singura dată în care îmbrăţişez realitatea
este atunci când trăiesc odată pe zi
doar în acel moment femeile
devin limpezi
până în largul coapselor
se îmbrăţişează cu toate oasele
îşi privesc respiraţia
şi minutele copacilor turtiţi
de sinceritatea ultimului om
cu mâinile scrise

mă îngrozeşte distanţa dintre buzele tale
şi glezna unui munte învăţat pe de rost
în care un animal se hrăneşte cu înălţimi
iar o amantă îşi retează sânii
să nu-şi mai potolească nimeni
setea

ştiu că sunt viu
atunci când îmi privesc degetele de la picioare
mişcându-se
şi chiar dacă pentru restul lumii
sunt un pur şi simplu complicat
pentru mine sunt de fiecare dată
acelaşi

uneori privesc aerul dintr-un cuvânt îngrijorat
şi îmi deschid venele până în mijlocul culorii
unde căldura îşi mângâie tâmplele
apoi ascult cum şuieră lumea
dintr-un moment în altul
al sângelui
dintr-o parte în cealaltă a întorsului peste cap
unde există doar o rană curată
un arbore cu trupul ciopârţit de trepte
şi somnul lipsit de pleoape

îmi culeg răutatea
din piciorul îmbolnăvit de umbră
şi citesc oamenii cu spatele ciuruit de viaţă
care îşi ascultă mâinile
unul în celălalt

de fiecare dată când te-aş putea iubi femeie
glasul mi-ar fi plin de răcoare
în vârful buzelor de unde îţi voi construi
un bloc turn până în inimă

însă
nu alerg niciodată în trunchiul unei păsări
nici nu îmi ascult pielea de şarpe tânăr
încolăcindu-se în depărtare
stau îngropat până la gâtul tău
şi citesc singurătatea
ultimului ţipăt

luni, 1 octombrie 2012

gând desculţ


îţi şterg tălpile de greutatea ochilor
sub care s-au îngropat oameni întregi
şi pentru că mi-am donat mâna dreaptă
unei dame de companie
nu mai am nevoie să ştiu înaintele

dimineaţa
mă privesc cu lăcomie în oglindă
până la orbire sau până la jumătate
şi mă furişez în prosopul tău
din care au mai rămas
doar sunetele

345


este o aberaţie
să consideri că apele sunt doar nişte adâncimi simple
nu am întâlnit niciodată largul ochiului
am preferat mai mult să navighez în derivă
dintr-un mănunchi de virgule
într-o herghelie de păsări
uneori
între paranteze

mai îmblânzesc culori

înadinarea şi omul care sapă gropi în trupul nopţilor


nu am călcat niciodată
într-un suflet desculţ
în care a încetat să mai pâlpâie
roiul de fluturi tandri
dar pot să îţi fiu sărut
în coapsele bulbucate
până nu aş mai avea nevoie de ochi
într-un un ocean de pleoape

sunt doar o lume întreagă
în care tropăie lumini
cu burţile deschise
din acest motiv
tăcerea ta

va ascuţi culori
în mijlocul cearceafului





A apărut o eroare în acest obiect gadget