Persoane interesate

duminică, 30 septembrie 2012

răspunde-mă


dacă într-o fereastră construieşti o scară
cu treptele încolăcite în piciorul cuminte
al unui călător de performanţă
lumea se culege din lume
de toate răutăţile

cu o grimasă
am sfărâmat o statuie
sălbatică
apoi am învăţat să merg
pe sub pielea unei magdalene
până când termina tâmplarul de sculptat drumuri
în mijlocul apei
pentru a trece grămezile de îngeroaice

lihnite de foame


poezie cu ochii închişi


din trupul unui arbore
care îşi făcuse cuib între venele tale
noaptea îşi păstra călcâiele rupte
în bunăvoinţa trotuarului
chiar lângă stolul de ore sălbăticite cu forţa
ultimului tată de femeie
care avea cuvintele mici de fiecare dată
când se îmbăta în dreapta unui colţulier

cu mâinile roase de viaţă

dinspre început
toată călătoria aceasta era ca un carnaval bolnav
în burta lui erai doar tu singură
şi un obraz îmblânzit
de realitate

sâmbătă, 29 septembrie 2012

încuvântul

dacă decojeşti un om de toată pielea murdară
la un moment dat vei găsi un alt om cu pielea transparent de simplă
acesta din urmă nu se caută în el
se ascunde în primul
pentru a înţelege de ce viaţa se întâmplă cu venele înfundate
la fiecare a zecea treaptă

în moartea mea se ascund actriţe


în oraşul tău
străzile sunt spălate cu umbre
cuvintele sunt locuinţe de o singură persoană
iar frunzele se plimbă doar noaptea
când nu se aud zâmbetele rădăcinilor
eu
sunt inventatul dintre virgule
în moartea mea se ascund actriţe
cu degetele încruntate
sunt piciorul rupt al iepurelui mecanic

pe care s-a mizat o viaţă întreagă

vineri, 28 septembrie 2012

conversează-mă


astăzi
am prins două străzi de urechi
am dat cu ele de pământ o singură dată
şi a apărut un singur păsăroi
cu tichie de mărgăritar în colţul ochiului
care îşi ascuţea ghearele
într-un munte de oboseală
orele
au gustul bătrân în burta unui oraş temporar
unde bulevardele culeg moartea
numai în şir indian

mâine plec iubito
să-mi cotrobăi viaţa
în care tropăie o singură culoare

scrisoarea unui neluminat către iubita lui


din trupul unei femei răsfoite
în singurătate
am construit o notă de subsol fără frunze
unde culorile se adulmecă cu timpul
ca două convulsii de metronom
ce se ciocnesc sfioase pe la colţurile
gândurilor
apoi mi-am făcut intrarea în lume
cu un ţipăt nepriceput
pe care nu l-am mai auzit până la maturitate
când respira singur
şi se mişca singur

abia atunci mi-am dat seama că trăiesc
în jurul ochiului stâng
unde un samaritean a cultivat apă sărată
şi am învăţat să mimez sila faţă de mine însumi
în mijlocul străzii

te-am zărit trecând
o făt-frumoasă care mi s-a întâmplat
în vremea când eram stăpânul hergheliilor
de îngeri
iar frica nu-mi intrase încă printre unghii
apoi te-am rugat să-mi laşi puţin din tine
dar nu cuvintele
pentru că din ele nu se nasc oameni
ci motivele pe care o mamă le poartă cu ea
pe deasupra genunchiului meu stâng

aşa am să ştiu exact dacă iubirea noastră
este o trecere
sau doar în treacăt

joi, 27 septembrie 2012

unicornul


nu poţi îmblânzi cerul prin rugăminţi
dumnezeii nu sunt întotdeauna atenţi
la jocul de cărţi
dintre un peşte spadă şi un om
cu ochii cuminţi

există tragedie fără moarte?

ferestrele au geamurile ciuruite de glasuri
despletite de aparenţe
şi chiar dacă am reflux este vocea mea iubito
sub care te trezeşti dimineaţa
drept urmare
vei spăla apele dinăuntr-ul lor

dacă mi-aş şterge sângele de culoare
în pragul uşii
îţi vei mai linge tălpile
când ajungi acasă?



miercuri, 26 septembrie 2012

tu desenezi lumini cu degetul


ştiai că
inclusiv pământul a fost cultivat de cineva
nodurile pot fi sparte doar pe hârtie
iar îngeria a fost la început un peşte
cu literele mici

într-un cuvânt am cusut o pasăre
cu ferestrele goale de bună voie
pentru că oceanele eşuate
în ieri-ul ochiului
este doar un alt fel de a porunci cerului
să arunce îngeri iresponsabili

iubito
doar pentru o scurtă vreme te vei plictisi
până când ai să mă naşti
încă odată
şi vei afla cum este de fapt
dragostea mea


acum-ul de dincolo


când zidurile îşi sărută înălţimile
cu palmele descălţate
şi orele se gudură în spatele blocului
unde tu mesteci arbori de cafea
pentru a rămâne trează în pieptul meu
ne-am amestecat unul în celălalt
sângele
până la ultimul cuvânt

nu-i aşa
că ne vom mai auzi îmbrăţişarea
la sfârşitul lumii?









marți, 25 septembrie 2012

culege-mă din viaţa ta


îşi cotrobăia sângele până în cel mai mic detaliu
acolo unde culoarea nu este aşa carnivoră
ca la începutul vieţii
şi îşi cântărea pleoapele în palme

le strivea o singură zi de naştere

acum avea timp suficient să facă o groapă
în mijlocul apei
chiar acolo unde nu se încruntă niciun mal
aici îşi ascundea nopţile pierdute
insistenţele
şi număratul degetelor
apoi se încălţa în genunchiul ultimului meduz

crescut dintr-un vers alb

luni, 24 septembrie 2012

crescătorul de pământ proaspăt


descântătorul avea mâinile încântate
de apropierea tăişului dintr-un colţ
proptit în apropiere
şi se auzea o tăcere zilnică în umărul său drept
din care crescuse un delfin
doar culoarea vârstei atârna deasupra drumarilor
de cafenea
unde un dumnezeu adevărat se încălzea într-un cuvânt
înconjurat de arboroaice tinere
care mimau perfect
rădăcinile

uneori din pură curiozitate inventez oameni
cu frunzele curate
şi le ofer libertatea ghiveciului
unde luminile au ridurile puţine
iar ferestrele se numără pe degete
de fiecare dată

nu am ştiut niciodată cum aş putea începe să fiu
şi pentru că tu eşti lipsa mea
mă întreb
oare vom reuşi vreodată să devenim?
dacă aş deşuruba blocul de toate zidurile drepte
până i se văd oasele întinse prin toate sufletele
ca nişte păsări de noapte cu picioarele îmblânzite
de răspunsuri
vei mai creşte licurici în sertarul noptierei
pe care dimineaţa să-i încalţi

ca pe nişte lumini curate?

duminică, 23 septembrie 2012

strâmt de tine

,,ai putea să-mi pictezi sufletul?"

ţi-am cules un ciorchine de îngeri sălbatici
dintr-un loc
unde nici dumnezeii nu se avântă să umble
cu degetele neîmblânzite
tu
îmi desenai urletele într-un zid de umeri
şi îmi învăţai vocea pe de rost

dacă aş picta un roi de balene
cu o sabie proaspătă
îngeroaicele ar ţopăi de-a lungul apei
ca nebunele
însă nu toţi oamenii înalţi

sunt urmaşii lui Adam

sâmbătă, 22 septembrie 2012

omul cu oasele drepte


îţi ascultam moartea alunecând
în piciorul descântat al unui perete
deasupra căruia un ins desena oglinzi
cu degetul
tu
colecţionai anotimpurile abandonate în cuvinte

în stânga unei zile
cu numele dezvirginat de o mie de virgule
un bărbat săpa o groapă în burta unei femei tinere
pentru a-şi potoli foamea de foame
apoi se lovea peste obrajii nou-nouţi
cu degetele retezate de singurătate
şi îşi încălţa tălpile cu o viaţă proaspătă
duminica în timpul liturghiei

cum este să ai în loc de suflet un munte
iar în loc de revoltă
o meduză?
ai mai putea să te închini dacă genuchiul
ţi-ar fi un ocean?
iubito
viaţa mea nu a avut niciodată măreţie
este doar o încercuire
de minute seducătoare
o lumină strivită în care doi îngeri

se dezbracă de bătrâneţe






vineri, 21 septembrie 2012

ieri am fost cât se poate de viu iar tu întreagă deasupra mea


dacă iei o piatră mică de statură
şi sculptezi exact în mijlocul ei
o singură noapte
pământul se va acoperi
de sinceritate
ochii vor deveni păsări călătoare
în largul munţilor
iar din inima ta vor creşte două oraşe
cu tălpile goale

din acest motiv
cultiv lumină în pieptul tău
tu
îmi pictezi sufletul într-o mare

întreagă

Adina


palmele tale lăcrimează jumătatea
într-un cor de păsări cu noaptea în cap
peste care atârnă vântul
ca o cortină
într-un colţ îţi respiram sângele
iar tu
îmi spuneai ce cald miroase pielea mea
şi ne auzeam tremuratul
la sfârşitul patului

când ne ajungeau din urmă dimineţile
şi ziua îţi scălda tălpile
ca o îmbrăţişare
îţi strângeam sufletul în braţe
până nu se mai auzea nicio oră

în gemetele tale

joi, 20 septembrie 2012

nenăscutei mele


când dumnezeu inventează culori
lumea se împarte
între destinatari
cuvinte goale
şi mâini în care bălteşte lumina
ca o limpezime ascuţită în care frumuseţea
nu durează mult

doar apele sculptează credincioşi
printre rânduri





despletitorul de pietre


într-un morman de răbdare
s-a ascuns un înger
cu trupul sfâşiat de tandreţe
ştia că ultimii trei arbori
care evadaseră din ochiul unui stăpân de culoare
au fost în sfârşit prinşi
şi condamnaţi la viaţă într-un perete
în care au fost ucise toate uşile
deschise

în fiecare dimineaţă
oamenii
se sălbăticesc unul pe celălalt
pietrele învaţă să umble în picioare
iar planeta s-a înconjurat de trupuri
care mimează desăvârşit

îngeria

descântecul nebuniei


înaintea ochilor tăi
răsăritul atârna lihnit
de bătrâneţe

un munte infectat de picioare
şi-a ucis moartea
de şapte ori
până să înţeleagă timpul aşternut
în pietre
a urmat liniştea
până în creştetul umerilor
şi eu sprijinind aerul
din care nu eram sigur
dacă voi mai ieşi în viaţă

după preţul cântărit în oameni
numai Dumnezeu mai era în stare
să fie viu
şi porţile cusute la gură de îngrozirea trupurilor
zidurile de carne care se prăbuşeau insistent
într-un orizont tâmpit
unde hoţii de sfârşituri
omul năpădit de murire
şi desfrânarea neînfricaţilor
se înfruntau în linie dreaptă

în anotimpul destinat culorilor
a mai rămas doar stiletul
ce îl porţi între coaste

pentru a înjunghia regine

seraiul unui bărbat sculptat într-un perete alb


la ultima cădere din largul pământului
îngeroaica
a reuşit să-şi înveţe moartea pe de rost
îşi purta anotimpurile în umărul
încercuit de fluturi sufletişti
şi asculta
cum se rătăceau în ea
bărbaţi de unică folosinţă

în obrazul drept
şi-a cusut un bulevard tânăr
apoi şi-a răsfoit tălpile pline de semne
a încercat să citească cuvintele
de pe flăcări
şi a interzis oamenilor să-şi mai odihnească palmele
în umerii ei

doar măicuţele de companie sunt obligate să ceară asta








miercuri, 19 septembrie 2012

omul cu pământ în palme

,, priveşte mamă ce moarte puţină port în braţe"

dacă ai sculpta într-un munte
o piatră tânără
nu ai mai avea timp să îţi fie dor
de mine
pentru că îmi atârnă cerul de gât
cu buzele limpezi
şi restul zilelor care se scurg în pământ

au mâinile legate în jurul ochilor

poem scris în memoria lui Romulus Vulpescu

marți, 18 septembrie 2012

urlătoarea cipciripitorul şi restul pereţilor


voi încerca să am echilibrul zilelor
care îmi curg prin vene
asemeni unui reflexionist ce nu distinge
diferenţa dintre o trecere de pietoni
şi o coasă purtată de o femeie
închisă la culoare
sau aş putea să beau o lume întreagă
până nu aş mai sta în picioare
şi tolănit între coapsele unei nopţi sincere
aş descifra albul pereţilor
până la imaculare

în orice caz
prefer să smulg pământul de sub picioarele blocului tău
ca să te prăbuşeşti mai aproape de mine
aşa
nu îmi vei spune că inconsistenţa mea
te îndeamnă la necăutare
iar eu
nu pierd timpul să-ţi scriu în sânge
că ultimele jumătăţi de oameni
nu se mai construiesc de foarte multă vreme

eu unul
nu am auzit niciodată un munte
împiedicându-se de pietre

luni, 17 septembrie 2012

în mine ai deschis ultima fereastră

,, doar privesc în tine lumea"


mi-am legat femeile de sfârşitul zilei
până li s-a făcut sete
de viaţă
şi le privesc cum transpiră frumuseţea
de-a lungul coapselor
ca o sângerare masivă
de tinereţe
mă arunc apoi sub tălpile lor mici
să-mi frământe tăcerea

de la început până la început

într-o femeie care a murit deodată

,, vrei să-mi încercuieşti tăcerea?"

nu am reuşit niciodată să pictez un ţipăt
oricât de drepte mi-ar fi fost gândurile
de fiecare dată mâinile îmi tăceau
încercuite de ziuă

sunt omul cu tălpile murdare de fugă
care iarna numără ecourile
uitate într-un călcâi
de femeie tânără
şi am pielea proaspăt construită în locul acesta
unde oamenii înoată în pământ

doar sângele tău îmi strigă numele
odată pe zi


duminică, 16 septembrie 2012

focul care arde sub apă


dacă sapi cu unghiile o înălţime
în trupul unei culori încărunţite
îl vei vedea pe îmblânzitorul de arbori
căutându-şi chipul cu degetul
într-o picătură de apă

dar este doar astăzi
şi îngerii se târăsc pe sub pământ
ca un cortegiu de lumini
în care îşi şterg picioarele
ultimele două zâne de profesie
şi zidul construit din ane

mâine
îţi voi şterge trupul acoperit de glasul meu
aşa vei reuşi

să adormi


arborii deschişi la culoare


încuvântarea literei a fost oferită unui singur trup
cu degetele proaspete
despre care se ştia doar
că nu îşi aparţinuse niciodată
uneori se ridica în piciorul sănătos
şi prindea răsăritul de la început
alteori admira cerbul adormit
în care îşi făcuseră cuib o hoardă întreagă
de fluturi albaştri
câteodată desena cuvinte în fereastra puţină
uitată în zâmbetul mamei sale
care atârna tiptil la jumătatea norocoasă
a tatălui său  în care muriseră
trecuturi întregi
şi ultimul arbore adânc
acesta era motivul pentru care nu atingea culorile
dimineaţa
doar umbrele lor căzute în pământ

la marginea întunericului
pieptul său este împlinit de câmpuri de bătălie
şi litere muribunde
de unde curge lumina

pe furiş




sâmbătă, 15 septembrie 2012

neminunea


când te feream de viol şi sabie
lumea nu era dreaptă iubito
nu se aşeza în marginile tale
ca o mamă bună
din cauza asta eu am ajuns
cultivatorul de păsări
iar tu îţi numărai anii pe degete
ne muşcăm reciproc de viaţă
inventăm jumătăţi de umbre
şi ne ştergem lumina stropită în tâmple

uneori murim împreună
de mai multe ori pe zi
când recităm pereţi interzişi
cu jumătatea adevărată

a inimii

vineri, 14 septembrie 2012

fereastra spre normalitate


Realitatea care mă sperie cel mai mult, aparţine ultimului copil construit în genunchiul unui zeu de unică folosinţă. Nu îşi înţelegea degetele, drept urmare nu a învăţat niciodată să numere.
         Nu îşi recunoştea vocea,în vocea zeului. Din acest motiv nu a vorbit niciodată citeţ. Doar mima începutul şi sfârşitul cuvintelor. Uneori nici nu era în el însuşi cu adevărat. Nici în mersul zeului de-a lungul pământului. Doar exista. Fără numere, fără glas, fără el, în pământul unde murise zeul.
         Atunci a înţeles de ce nu a reuşit vreodată să îşi vadă umbra.

femeia cu pământ în braţe


,,mâine îţi voi construi o linişte nou-nouţă"

în dreapta
un cârd de oameni îmblânzeau arbori
cu mâinile curate
alţii cultivau culori în vârful pământului
şi te priveau cum îţi atârnă străzile întregi
din colţul buzelor
cum îţi cari în buzunare trupurile
iubiţilor de o noapte
morţi de tristeţe la o intersecţie de cuvântaşi
în care noaptea latră
ca o isterică

dacă aş face o groapă
într-un câmp cu ochii deschişi
lumina s-ar transforma într-o femeie frumoasă
în călcâiele mele
lumea ar intra în lume

şi toţi am avea ţipetele drepte






trasul de timp şi o seniorita cu mâinile nou-nouţe


ultima dată când am inventat o linie dreaptă
pe sub trupul său trecea un drum
cu pietrele înfundate până în carne
şi liniştea era doar o stare de spirit
în spatele animalului
oraşele deveniseră planete
dar nu le auzea cum îi ciuguleau inima
bucată cu bucată
nu dormea
nu auzea
nu mânca
doar privea cerul
uneori râdea ca nebunul
şi se biciuia cu orizontul
peste umeri
din acest motiv
oamenii l-au lăsat în plata domnului
îşi pierduse minţile întregi
şi afara ploua cu sinceritate

dintr-o parte în alta a peretelui
o lumină nătângă avea nasturii descheiaţi
la piept
însă tu
zdrobeai orele în călcâie
trăgeai de urechi zidurile până se transformau
în oameni vii
iar seara îţi chemi viaţa
cu un singur urlet

însă
nu îţi mărturisesc nici lumina întemniţată
în palmele nebunului
nici orele îmblânzite
în oamenii cu mâinile neîncepute

sunt doar viul ce a mai rămas din tine