Persoane interesate

joi, 31 ianuarie 2013

scrisoare (unui condamnat la singurătate)


la marginea trupului meu gara se zbătea într-o oglindă
cu gâtul sucit ultimul cuvânt ţi-a intuit linia vieţii
şi bezna asurzitoare dintr-un om care îşi sculptase tăcerea
din vârful unghiilor

trăim cu iluzia că ne-am împrumutat chipul
însă chipul tău nu îl zăresc
doar închipuirea mea într-o groapă neîncepută
şi dacă femeia a dat naştere celui dintâi bărbat
după chipul şi asemănarea ei
atunci cu siguranţă eu sunt persoana a treia

cultiv păsări pe sub piele

pământul tău cel de toate zilele


am aruncat orele bolnave
lătrau
neînceputul păsărilor ca o îndepărtare de subţire
şi dacă ai răbdare să mă ai
cum am răbdare să mă am
câte litere ar trebui să mai îndur până să îţi pot scrie numele
citeţ?

miercuri, 30 ianuarie 2013

ieri (la puţin timp înainte de a înceta din viaţă)


aruncat într-un genunchi spaţiul gol era o cifră
în care aleargă femeile uşoare de prea mult iubit
ca nişte mărfare în cârje
nu şi-au văzut niciodată ţipătul în linie dreaptă
în spatele meu muntele şi-a pierdut răbdarea
să-şi mai numere înălţimea
de sub piele

din inimi îmbătrânim uneori aşezându-ne pe riduri
vârful degetelor
în fiecare noapte când revenim din mame
sub un alt nume






marți, 29 ianuarie 2013

poem neterminat



mă iubeşti
cu noaptea îngropată în umărul drept ca o sală de naşteri
ţi-am spus să mă trăieşti încă odată
jumătate din mine a mai rămas
doar celălalt sân este nemângâiat

nu ai auzit
nici măcar când îţi cotrobăiam răspunsul prin vene
greu m-am aşezat la marginea ta
greu te-am convins să nu mai ciuguleşti aerul de sub tălpi
departele străluceşte început
tu răsfoieşti tăcerea dintre sunetele înghiţite în sec
sap în lumina ochilor tăi o bătaie de pendul

în fond doar eu sunt negustorul de păsări involuntare

luni, 28 ianuarie 2013

între două ziduri cu zâmbetul de buze


pândesc trei fire de iarbă rumegând aerul
aud zvârcolirea ţipătului într-o cameră goală până la umeri
locul unde se îngroapă o linie dreaptă
număr pe degete cât de mult am rămas
în tine

moartea şi-a văzut conturul umbrei în ochiul haitei
sfâşia albul pielii cu dintele unui iepure mecanic
fără să te privească
cu nervii curgându-i din încheieturi ca o patimă tocită
mă iubea în treacăt
ştia că dacă aş rămâne în treacătul acesta
îmi va rămâne treacătul meu

şi doamne cât de frică îmi este că suntem încă vii


duminică, 27 ianuarie 2013

iubito


am săpat o încăpere în tinereţea ta
mă ascundeam în interiorul acestui secret
vinerea când tăcerea haitelor de vrăbii muşcau culoarea
frământată întretimpul sânilor
îţi scriu numele la suprafaţa apei
tu îmi dezbraci singurătatea ca pe o piele neîmblânzită
până nu mai rămâne nicio cădere
în mine un nimic cere alt nimic şi pentru asta ai ales
cuvântul
care să nu aibă nicio legătură cu nimicul meu

joi, 24 ianuarie 2013

dintr-o femeie care mi-a dat naştere


la sfârşitul rochiei tale pădurea îşi încolăcea braţele
păsărilor despărţite în silabe ca un cârd de răspunsuri
treisprezece cuvinte numărate în căderea unei alte mâini
în care am sculptat un glas de femeie
te-au scuipat într-un roi de cerbi cu tălpile goale
literă
neîmblânzită în niciun obraz îniubirea îţi curge strigăt
din răspântia coapsei unde ţi-am strivit lumina
şi cuvântul ascuns în piele

ce absurd este să fi om ca un capăt de lume
cineva să coboare din tine fără niciun rost
tu să mergi mai departe puţin mecanic
iubito
nu ştiu cu certitudine dacă dumnezeu este locul
unde am coborât din tine
sau dacă este sfârşitul unde trebuie să ajungem
oricum ar fi moartea seamănă izbitor
şi cu unul şi cu celălalt

în ţipătul ferestrei


dacă aş adormi în pieptul tău o bătaie de inimă
ţi-aş povesti despre acei oameni
în care m-am întâmplat jumătate
după ce te-am trăit şi mi-am pierdut îngeria
mestec cu atenţie orele rămase între dinţi

dacă aş trăi culoare în trupul tău
vei şti iubito că eu sunt acela care te-a ademenit
cu un ocean în palma dreaptă
şi nu îţi vei mai spăla venele
nici înăuntru
nici în afară

doar numele din mijlocul lor

miercuri, 23 ianuarie 2013

ucide-mă cel puţin odată pe zi


ascuns în treptele unei coborâri am descoperit urletul
de unică nefolosinţă al ultimului născut
pielea încruntată de sfârşituri despărţită în silabe
nu înţelegea întrebarea din întrebare
dacă mamele noastre călătoresc o viaţă întreagă de-a lungul pământului
până sunt oprite de un samaritean
iar noi coborâm
cât de multă absurditate poate trăi în omul
ca o cursă de linie?

luciditatea se gudură în tălpile mele ca o căţea în călduri
decoraţiile atârna la piept toate războaiele pierdute cu tine însuţi
târâm după noi sanatorii întregi
ne desenăm adevărul dintr-o obsesie
şi identitatea dintr-un ţipăt

binecuvântată să fie frica şi lătratul din pieptul unui condamnat la moarte


naşterea ca o condamnare la moarte


deasupra străzilor rătăcite între cearcăne
unde tu mimai începutul
aud depărtarea zdrobindu-se în timpane
ca un asediu îngropat de bunăvoie
în auzul unei păsări

nu mi-am văzut niciodată frunzele
acoperind zgomotul paşilor dintre noi
doar modul fixist al cerului de a spune
caută în fiecare urcare
căderea celui dinaintea ta
în fond iubirea este la fel de simplă ca şi sânul mamei tale
care îţi şoptea laptele înainte să te naşti

dacă ar fi ştiut
în câtă necuprindere îşi trimite tinereţea
ar fi rămas domnişoară
în tatăl meu

marți, 22 ianuarie 2013

pământul care îţi trăieşte în vene

într-o zi am să vă povestesc
o moarte
fotografia unei întâmplări
adâncimea omului
unde am trăit până la douăzeci de ani
toate cuvintele

o să fie aproape joi când mă voi începe
prin găurile din sângele meu poţi vedea pământul
şi inimile dezbătute ale unor arbori
la suprafaţa aerului

într-o zi
tu
îmi vei caligrafia ţipătul
rând după rând

dintr-un om cu gropile deschise în partea dreaptă



                                                        se dedică unui peşte spadă

citeşte-mă
tăcerea este asurzitoare din muntele sculptat într-o piatră
cu vârful unghiei
seara
când îţi dezlipeşti străzile murdare din gingie
şi pădurile mărşăluiesc prin oraş
eu duc în spate un animal de lemn
te-ai întrebat
de ce car peste tot acest viciu
este o literă
pe care toată lumea o primeşte de la naştere

în jurul gâtului singurătatea unei uşi
mi-a dat de înţeles cât de mult
am uitat să mă caut în realitate
nici măcar nu mai avea ce să se întâmple
sau cine

se auzea doar apa lovindu-se de umbra unui singur peşte

luni, 21 ianuarie 2013

constructorul de întâmplare şi femeia cu nouă vieţi


a sângerat multă lume din capătul mâinilor
în cel care mi-a cioplit tâmplele
ieşit să cumpere oameni
care se iubeau la fel de mult cum o faci tu
cu tine însuţi

iluzia că sunt
că exişti
sau că aparţinem unei păduri
nu are nicio legătură cu dragostea ta
ce se lăfăie în gleznele mele
ca o muşcătură de şarpe

conţinutul discutabil al unei morţi


dacă aş săpa o groapă în albul ochiului tău
înaintele nu şi-ar mai afla echilibrul sub pământ
aici se aruncă sfârşiturile
tinereţea mâinilor
şi anii scufundaţi în spatele anilor

mă întreb cât ar dura să pictezi urcarea şi coborârea
dintr-o îmbrăţişare?



duminică, 20 ianuarie 2013

eu nu sunt Iona



dintr-o oră goală pe dinăuntru mi-am reînceput pustiul
în glasul aruncat nebuneşte
din cerul gurii
care a fost îngropat creştineşte
la sfârşitul lumii

şi era linişte
în partea nevinovată a plămânului stâng
unde şi-a făcut cuib umărul unei femei
care nu mi s-a întâmplat

în fiecare seară se străduia să mă nască
şi pentru asta număra zilele pe degete
dar rămânea de fiecare dată una singură
din care nu se auzea nicio bătaie de inimă
doar chemarea unui om care înghiţise o balenă

cuvintele lui nu aveau nicio formă
niciun înţeles
uneori ieşea din ele şi privea cât de mult exista
cât de mult aparţinea
unei păduri de semne
unde sensul balenei din el se scurgea
spre nicicând

în fond orice adevăr
aparţine manifestului alb în care nu scrie nimic
pentru că el nu ne va înşela niciodată
mărturisirea
de a ne naşte oceane
deasupra unui pământ îmbâcsit cu balene

ultima culoare de acasă


aş fi dorit să-mi ocoleşti umbra aruncată de la ultimul etaj
al unui munte
să ascult o zi întreagă cum rupi bucăţi din sângele meu
şi te începi de sub tălpi un oraş întreg de paşi
temniţa leilor singuri ascunsă în noaptea
de la începutul degetelor

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

paralela ţipătului

oamenii care aleargă deasupra pielii şi-au învăţat zilnicitatea pe de rost


şi certitudinea frigului îngropat în obrazul cel mai sincer

ca un somn îngrămădit între cuvintele

proaspăt culese dintr-o crucificare



nu am întâlnit niciun donator de moarte dispus să-şi fotografieze ţipătul

nicio iubită care să-mi dea naştere în fiecare noapte

balerina care a născut unsprezece bărbaţi cinstiţi

s-a ascuns în sângele meu ca într-o cameră de hotel

uneori îmi muşca din tălpi drumurile greşite

iar eu o priveam cu o lăcomie dusă până la orbire

cum încerca să scape de sub conturul tuturor bărbaţilor

care s-au îmbolnăvit de coapsele ei



dimineaţa devreme sprijin aerul să nu se prăbuşească

sub greutatea păsărilor

îmi caut mâinile pierdute în alte mâini

gândesc sfârşitul culorii din obrazul tău

şi eliberez la sfârşitul cărţii

rămăşiţele

dintr-o balerină nelocuită



mă numesc doi



joi, 17 ianuarie 2013

orice imperial se naşte dintr-o femeie

am trăit în tăcerea unui stol de oameni
şi pentru că sunt mai tânar cu cinsprezece minute decât moartea
învăţ din greşelile pietrelor
cum este să te naşti în fiecare joi seara
exact la five o'clock
dintr-o femeie dezbrăcată de toate cicatricele
care şi-a programat lenea simţurilor
a raţiunii
şi a impotenţei unui bărbat de a avea toată pădurea
sub stăpânirea lui

luni, 14 ianuarie 2013

unul care a subtitrat moartea


ultima femeie culeasă
urca treptele suflecate în spatele meu
până la singurătate
apoi
aruncă gropile folosite la naştere
îşi aranjează pielea murdară de zile
şi îmi arată ieşirea din lume

oh doamne câte oase de şarpe şi-au pierdut minţile
pe marginea trotuarelor
câtă sălbăticie arde în bobul de strugure
şi câte înălţimi îşi smulg din glezne rădăcinile

cu fruntea spartă de nebunia oraşului
îmi defac burta cu mâinile mamei mele
privesc piepturile de păsări care se rostogolesc din orbitele ei
uneori
aleg cei mai frumoşi ochi de pasăre
şi îi dăruiesc să mă privească

în linişte

**

alergatul după îngeroaice aparţine doar celor
care şi-au recoltat umerii dintr-o oglindă
şi a celor care ştiu să moară citeţ
restul abia învaţă să-şi contureze umbra cu degetul
apoi să urle
priveşte-mă
acesta sunt eu!

duminică, 13 ianuarie 2013

o singură culoare pleacă din pământ


iubirea
este un adjectiv
care loveşte suprafaţa apei
cu propria umbră
sapă gropi în aer cu dinţi stricaţi
urlă dinăuntrul pleoapelor
pereţi întâmplaţi devreme
câteodată
îşi smulge felinarele din buze şi le transformă în căderi
mimează exemplar apocalipsa
care nu spune nimic
o palmă întinsă deasupra acoperă culoarea din zâmbet
dar nu ucide
nu evadează la ore fixe

lumea este bine alcătuită în această gramatică
eu sunt
restul este
dar noi
de ce trebuie să fim de fiecare dată
doi?

vineri, 11 ianuarie 2013

o altă dezdrăgostire întretimpul peretelui

am smuls treapta
în care ai îngropat o lume întreagă
de urcări
şi am eliberat toţi paşii
tu îmi ronţăiai degetul de la capătul patului
într-un ritm de culoare
uneori îmi spargi venele să-ţi potoleşti setea
de întuneric
apoi îţi tolăneşti trupul de păsăroaică tânără
în pieptul meu
şi începi să torci

miercuri, 9 ianuarie 2013

hai mă nu observi că plouă cu oameni vii

din jumătatea ferestrei care îţi atârna între buze
curge nemulţumirea unui jurnalier
cu plămânul spart din nepricepere
uneori
când orele nu se mai recunoşteau între ele
făcea piruete cu piciorul fără gleznă
şi dezbrăca gările dinăuntrul oamenilor
apoi
sprijinit de un zid tandru
şi-a amintit întâmplarea cu uşa
şi zâmbind 
a început să plângă încet

desfrânatul punct de vedere


în largul ochiului s-a rătăcit un munte
zgâria căpruiul înghesuit sub pleoapă
tatăl meu dărâma tăcerea arborelui
dintr-o oră goală pe dinăuntru

prin găurile din piele văd cu uşurinţă
urletul
zbătându-se sub sânge ca o haită de păsări
îmi ciugulesc respiraţia până la ora şaptesprezece
când cineva
undeva
a dezlipit frigul de sub tălpile mesei
şi m-a invitat la o moarte pe săturate

mâine
vei merge să vânezi mame de companie
şi restul ţipetelor mele
în care ai putea sculpta un stol
de lampioane roşii

luni, 7 ianuarie 2013

dincolo de normalitate


mi-am deşurubat mâna stângă
şi am privit înăuntru
oraşul avea anii retezaţi până la genunchi
atârnau de începutul trotuarelor
ca nişte şopârle nou-nouţe

de-a lungul venelor mărşăluiau în şir indian
arbori cu pielea murdară de culoarea
celor cincisprezece minute
aflate în permisie
doar aerul picura de trei ori pe zi
nerăbdarea
în vârful unghiilor
unde am aruncat toate îmbrăţişările
din scrumieră

joi, 3 ianuarie 2013

un adevăr în pielea goală


nu există terminaţii nervoase într-o linie dreaptă
doar strigătul vrabiei unde am îngropat
un zid ciuruit de oameni nevinovaţi
în braţul drept

într-o altă definiţie a formei
rămăşiţele ultimilor paşi atârnau ca o nimicire
între sânii iubitei mele
doar în dreapta tatălui îngeroaica cu aripile nesatisfăcute
are voie să îmi ciugulească tăcerea
de sub piele

miercuri, 2 ianuarie 2013

reflexii neîngrijite sau primul început


a stors zidurile de sub cearcăne până a căzut un oraş limpede de întâmplare
o bâlbâială sculptată din resturile unei lacrimi
care şi-a îmbrăcat cuvintele în grabă
apoi
nu a mai spus nimic
nu a mai tăcut nimic

o pândeam lung
îi descompuneam gesturile
o vedeam cum face dragoste într-un cârd de bărbaţi
cu tălpile murdare de întuneric
chiar şi dimineaţa
când îşi spăla frumuseţea
de la sfârşitul oglinzii

i-am pictat harta rătăcirilor
în palma mea
şi pentru că eu sunt stăpânul hergheliilor de păsări
miros a sudoare de vrabie
şi a praf
în parcul central m-am oprit surprins
pentru o clipă
mi-am auzit glasul nechezând uşor

atunci am simţit cum frica îmi pătrunde printre crăpăturile sângelui
ca un asediu
o fugă
a ultimei păsări
care s-a născut în mine
A apărut o eroare în acest obiect gadget