oricât de mult nu ţi-ar păsa de mine

Poetul care scrie cu bucăţi de carne din propriul său trup, moare puţin câte puţin. Eu încerc să descopăr de ce-ul dintr-un atât de mult trăit în degetul mic.Şi iubesc pietrele cu toată realitatea lor sfărâmată.

golul de la începutul aerului şi tu alergând între arbori

dacă tu vii să-mi vinzi furtună

aş rămâne doar o bucată de punct

cu urmele goale

şi un singur sens

aruncat în stânga glasului inventat pe hârtie

ca un ţipăt de litere

nu de altceva dar curiozitatea unei pietre

pentru sfârşituri are culoarea liberă

să-şi iubească marginea căzută
dintr-o înălţime

şi nu am sesizat niciodată

de ce atunci când se aruncă munţii în genunchi

este linişte afară

calea tatălui şi eu la marginea stăpânirii

dacă ai vrea să povesteşti aventura marilor bulevarde

toată lumea ar şti

că nu sunt nimic altceva decât amintirea

unei zile incendiate

peste care nu se alungă nicio numerotare sensibilă

într-o piatră încruntată

am osândit nebunia ultimului munte

îniubit de alergarea înălţimilor

şi fugile de teamă le-am înrămat

în braţele încărunţite ale tatălui

un singur cuvânt

fără stăpân

sunt întreg până la proba contrarie

unde se ciocnesc latitudinile unui ascuţit

cu fruntea limpede

şi o moarte mai neînsemnată

cu umerii aplecaţi

contururile nu au fost invenţia nimănui

sunt doar nişte arbori uitaţi în pleoape

o pleiadă de ziduri cuminţi

şi două adormiri

lucide

poate ar fi mai indicat

să vând munţi găuriţi la mijloc

şi un orizont cu bretele şubrede

peste care plouă cu stăpâni de poduri

ultima oră absurdă şi eu alegând pământul

tu rupi timpul înainte

are glas viaţa femeie proastă?

sau umărul ţi-a rămas cuvânt între lacrimi

aleargă negrul în faţa supusă

şi urlă

sunt primul răspuns în sfertul tău curat

nu arunc ore în palma ta

nu fugăresc speranţe în lumini

sunt magazin de vânzare în largul ochiului

şi niciun nume uitat pe copertă

sunt centimetru spulberat într-o dărnicie

ceruit de margini şi întrăire

sunt viu în fruntea ta

acelaşi nerostit cuvânt

declaraţia de pace şi soldatul uitat în trup

doi sufletişti săpau gropi

în cerul gurii unei dame

de corespondenţă

un ins privea marginea drumului

şi smulgea lumini

din caldarâm

deşi afară plouă torenţial cu certitudini

am vândut ploaia

şi setea de lacrima unei femei tinere

peste care timpul nu a dorit să poarte

un nume

şi dacă îţi vei spinteca burta a doua oară

mă vei găsi tot acolo

este doar un alt fel de a spune

plec la război

omul care traduce moartea

un singur trup în care un răuvoitor

sculptase o uşă

pentru a nu exista oameni drepţi

doar inegali

nu atingea podeaua încercaţilor la vedere

era un consens spre nebunia capetelor

unde ferestrele sunt interzise

şi luminile nu s-au construit încă

câţiva dependenţi de realitate

se arătau cu degetul de la o zi la alta

îşi circumcizau pleoapele

pentru a păstra nopţile în vârful ochilor

şi îşi spălau tălpile în umezeala taciturnă

a iubirilor pătimaşe

aici frigul este scris pe hârtie

lumea se învârte pe degetul arătător

femeile se tăvălesc supuse

într-un pustiu cusut la gură

şi arborii au verdele găurit la mijloc

acesta este un motiv supus dialogului

dintre o piatră cinstită şi un munte de rădăcini

peste care atârnă vântul

ca un tăiş zgribulit

şi sunt dintr-o parte a ochiului stâng

cu nisipul închis în orbită

un ocean suspendat în tăcerea

nesfârşitelor muriri

şi golul lăsat

de singura tinereţe a tatălui meu

cel pe care singurătatea îl adormise într-o bucată de oră

o singură urzeală în colţul rupt

iar trupul părăsit de înţelegere

avea diametrul unui sărut şi absurdul

devenise o modalitate de a cataloga excesul

culorilor abandonate într-un obraz deschis

de toate curăţirile

nu ţi-a păsat niciodată

dacă umbrele ar putea muri vreodată

în contururi

sau care este motivul pentru care se aruncă nopţile

la coşul de gunoi

după o singură folosire

tu colecţionezi oameni simpli şi reviste colorate

eu îţi caut urmele paşilor

sub pământ

Ultimul Dumnezeu

Scena 1

(Într-o lumină obscură, scena are o importanţă deductibilă. Lumina bălteşte pe alocuri, dintr-o parte nedefinită cu exactitate pentru a spori starea de apăsare care domneşte în patul de spital aşezat neordonat în mijlocul nelovit de umbre al întregului complex scenic. Trebuie enunţată prin intermediul întunericului şi al jocurilor de lumini curbe nevoia anormală de închistare într-o crisalidă de ignoranţă a conştiinţei şi a sufletului uman, printr-o inserţie de umor amar.)

UNICUL(Stă aplecat la marginea patului, cu ochii pironiţi în sus, mormăind cuvinte fără sens. Este trecut de vârsta a doua, puţin aplecat de spate, stă în poziţie ghemuită.) Nu, nu am să înnebunesc înnebunirea. Sunt prea viu să părăsesc tot ce nu am construit până acum.(Îşi freacă palmele cu un gest de lehamite.) Cine ştie, poate mâine se va întoarce şi va fi din nou fericire în locul acesta necrescut de chipuri... sau nu va fi niciodată vreun cuvânt capabil să răstoarne tot răul.(Meditativ, cu ochii întredeschişi) Poate tot acest rău este o altă formă ascunsă a binelui, distorsionată spre înţelegere şi nevoia mea de a învăţa ceea ce nu se poate învăţa, ca un complot bine pus la punct al serilor pierdute. Dar clar nu am înnebunirea. Nici viaţa întreagă. Şi nu ştiu nici cine ar mai vrea să rişte să mă nască încă o dată. Cine mă scapă de toţi ceilalţi timpi morţi.( Se ridică în genunchi în mijlocul patului, cu palmele adunate ca într-o rugăciune, privind în sus cu tremur în tot corpul.) Eşti acolo, dar taci! Taci cum faci de o întreagă veşnicie. Doar exişti în tăcere. Ce zeu eşti atât de mut?!(Ridică glasul ca un geamăt prelung înainte de a se prăbuşi în mijlocul aşternuturilor.) Sunt osândit într-o virgulă şi tu nu vorbeşti nici măcar la începutul visului. Trebuie să construiesc o lumină nouă.(Se ridică în picioare în pat, cu mâinile gesticulând fără nicio logică.) Una albă, nepătată de inutilitatea rugilor celorlalţi dornici de urcare. O lumină numai şi numai a mea. Ca o punte, da, da, o punte spre înfăţişare. Vrei, nu vrei, eu îţi voi fi şi chemare şi nechemare.(Cade din picioare între umerii patului, cu ochii în lacrimi şi ghemuit în mijlocul propriului său eu începe să maseze aşternuturile ca pe un aluat imaginar, timp în care lumina îşi pierde uşor din intensitate până cufundă scena în întuneric.)

Personajul 2, APROAPE îNGERUL (înalt, bine clădit, îmbrăcat într-un parpalac gri, cu vremurile imprimate în ţesătură, stă rezemat cu spatele de vergelele de metal spoit cu un aproape alb al patului de campanie al Unicului): Oare cum ar fi creionată lumea dacă fiecare dimineaţă care ni se precede nu ar mai avea sfârşit, ci ar fi continuă?

UNICUL (tresare speriat şi priveşte întunericul din faţa lui): Cum adică continuă? Cine eşti? De ce eşti?(Aproape Îngerul nu se mişcă din locul său.)

APROAPE îNGERUL: Adică exact aşa cum am spus... nesfârşită! UNICUL: Bun, bun şi de ce ai vrea tu să fie nesfârşită?!

APROAPE ÎNGERUL: Nu eu vreau să fie nesfârşită, ci tu, prietene. Eşti enervant de neatent.

UNICUL: Nu sunt neatent!!!!( urlă ridicându-se în picioare.)

APROAPE îNGERUL: De ce tulburi liniştea, idiotule? Nu simţi ce bine ne acoperă întunericul?! Ce faci aici de unul singur?(Aproape Îngerul se întoarce cu faţa încă nevăzută spre Unicul.)

UNICUL: Te ascult supus.

APROAPE îNGERUL: Mă asculţi supus? Niciodată nu ţi-a ieşit asta, omule... mai mult simţi...

UNICUL: Păi da.

APROAPE îNGERUL: Păi da?!

UNICUL: Da, da, simt, strig, caut să înţeleg! Ce este atât de rău în simţirile mele? (Unicul îşi încovoaie corpul aproape spasmodic înspre conturul din faţa lui.) Simt obsedant, dar şi aud limitarea la care am fost supus. Ştiu că sunt aproape de răspunsul pe care îl caut de o veşnicie. APROAPE îNGERUL: Tu nu cauţi nimic, Unicule. Construieşti din cearşafuri lumini. Şi te prăbuşeşti sub greutatea fricilor tale. Nu ai nimic deasupra să-ţi poarte grija, nici grija nu-ţi este străină.

(Unicul tremura la începutul patului şi devenise una cu mediul pe care îl ura din tot sufletul. Se aude: „Mda”...)

UNICUL: De ce spui asta?

APROAPE îNGERUL: Nu am spus nimic, nebunule!

UNICUL: Cum nu ai spus nimic? Am auzit clar şi răspicat cum ai spus mda!

(Se aude: „Mda...”)

UNICUL:  Auzi, auzi, iarăşi s-a auzit!(Unicul ţopăia ca un apucat la mijlocul patului)

APROAPE îNGERUL: Este o constatare, nu un început de discuţie. Aşadar, Unicule, ce faci cocoţat până la nesuportarea înălţimii?

UNICUL: Nu îţi spun, nu îţi spun...(Unicul se leagănă singur ca o îmbărbătare şi îşi ţine palmele la ochi chicotind.) Dacă ţi-aş spune, toată chemarea mea ţi-ar aparţine şi nu am rezolvat nimic. Tu eşti nechemarea! Şi nu ai nici măcar un nume de care să mă leg.

(Aproape Îngerul se furişează încă un pas mai aproape de Unic, dar chipul îi era încă ascuns în semi-obscuritate, ştiind că această mişcare îl terifiază.)

APROAPE îNGERUL: Tocmai am realizat ceva, Unicule. Că eşti cea mai sâcâitoare creaţie de pe întreaga suprafaţă a pământului.

(Unicul intră sub cearşafuri gemând ca un apucat de imaginea necunoscutului care aproape se prăbuşeşte pe el şi scena redevine întunecată.)

unei jumătăţi de singurătate

mi-au alunecat sincerităţile astăzi

în lacul de mâini timide

pentru că fugile sunt toate la fel

într-un corp de femeie tânără

şi dacă dumnezeului tău

îi este foame de trupuri

cum îmi este mie de culoare

până când va permite să ne ascultăm ecoul

îmbrăţişărilor?

de parcă există un singur apus în tâmplele iubitelor mele

cel mai acut sentiment de milă

îl poartă muribundul

din cauza celor doi obraji ai morţii

trebuie să fie la fel

ca să poată fi scuipaţi la fel

inegalitatea

deşi este un drept atribuit zeilor

este separată în noi prin cele 21 grame

de suflet şi un mai mult necesar

pregătit să cearnă goliciunea trimisă

în largul rugului

şi dacă tu femeie

ai fi singura responsabilă de uitarea înlumiţilor

acela care va rămâne să ne convingă prin tandreţe

va cunoaşte totul

un dispreţ mai mare

dacă aş putea construi o piatră

cel mai probabil

ar fi una cu dimensiunile unui pumn de femeie

nu ar avea nicio potrivire

nicio măsură

şi cu certitudine nu va creşte niciodată

într-un munte

ape goale la mijloc

înconjurat de pofta întrupaţilor

îţi ascunzi

timpurile trecute şi un infinit cu pielea încruntată

morţile rândurilor şi morţile pe capete

aruncările în dealuri şi urcările din normalitate

cu lacurile goale de tot limpedele

vârsta celor care îşi aruncă

chipurile

într-un singur cuvânt

între durerea simplă şi compasul care desenează cuburi

doar banul văduvei face diferenţa

şi este îngrozitor de noapte

însemnatului meu prieten

am spatele încă nemuşcat de mâini

şi împiedicările sincere încercuite

de toate gurile bune care au hotărât

în comun acord cu ridicatul prezentului

la rang de singularitate preconcepută

să reîncep căutarea

înpermanentatului

plus de asta nu există răspunsuri acoperite de întrebări

nici un puţin câte puţin dintr-o stare de fapt

în care punctele tale se lovesc ca tâmpitele

de alte linii drepte

şi chiar dacă îţi dăruiesc călcâiele murdare

ca ofrandă adusă păşitului împăcat

tu rămâi ultima purtătoare de trup supus

aşadar

neseriorizează-mă

până nu mai rămâne niciun înviat să te oblige

să priveşti cum îmi zbor minţile

şi aveai glasul atât de alb

va trebui

să mă reobişnuiesc încet

cu mirosul urletului pe care îl porţi

neatent

înapoia pântecului

ca pe o fractură psihică de proporţii

catastrofale

şi zbaterea scurgându-se din coapsele stângace

peste care s-au legănat însutitele îmbrăţişări

ale căutătorilor de lacuri goale la mijloc

dacă ar trebui să caut conturul propriei mele umbre

într-un început al sfârşitului unui lătrator de spate drept

nu mi-aş mai recunoaşte urmele paşilor

în trupurile goale ale femeilor mele

necitirea acestui poem este strict interzisă

o altă dare de seamă înpăsuită

de unul mai greu de cap

ce-şi purta lacurile în spate şi zilele de ieri

cu toate orele împrăştiate

de o răutate separată în ochiul bulbucat

al împlinitului de refuzuri neîngropate

purta urma dispreţului meu cotidian

aluneca numărătorile apelor curate

într-un galben răspândit de comun acord

cu fruntea ta îngenuncheată înaintea unui tăiş limpede

şi dacă frigul este gol pe dinăuntru

iar realitatea are colţii strânşi

în palmele unora care şi-au ucis copilăria

într-o fotografie

nu este nimic altceva decât reflexia unui sistem

nerostit până la frustrare

ce mama naibii îţi este atât de greu să observi

astăzi nu se mai iubeşte cinstit

iar când diavolul se îndoieşte de aruncarea în păcat

care mână i-ar putea ţine tâmpla

să nu şchioapete?

şi mi-ai potrivit glasul după bunul tău plac

până la proba contrarie

îmi port timpul în oasele tale

nou-născute

şi ofer gurile necurate

vânzătorilor de sclavi răbdători

neîncepuţi de greaţă

alţi păsuiţi cu neîndurarea în degetele de la picioare

ascultau citirea sentinţelor condamnaţilor

la adâncime

şi ultimatumul ultimului Dumnezeu

purta înjuratul mamei cu spatele aplecat

în braţele pruncului

din această cauză nu te opreşte nimeni

să-ţi zdrobeşti trupul nepurtat

de un zid îngăurit cu toţi executaţii

nevinovaţi

de sinceritate

împăcarea gurilor supuse şi noi doi alergând sfârşirea

merg pe o singură parte abruptă

unde nu se vede nicio ieşire

şi accept că nu voi fi înviat

o veşnicie întreagă

tu arunci gunoiul îmbrăcată în rochie de seară

în timp ce restul primei majorităţi

ofertează ferestrele

cu dimineţile palide în chipuri

şi o împuţinare desfrânată peste care atârnă

un fercheşuit genial cu mâinile goale

te atrag toate lichelele lolita

pentru că le trăieşti vieţile

fără nevoia împieptatului covârşitor

de stâng

şi cine ştie

dacă vei înţelege vreodată

că toate mările au pământ de flori

te voi mântui brusc de oameni

într-un pervaz înflorit

uimirea ultimului samaritean

care s-a ajutat să moară

într-un trup de femeie

avea buzele încă pline de numele tău

şi o altă lume de aşteptare

de fiecare parte neascultată a pământului

în care se răstignise

ca un golgotian veritabil

aceasta este raţiunea pentru care

murirea nu are murdărire în gleznele tale lolita

chiar dacă ai curăţat întunericul de negru

tu nu le atingi goliciunea

din trupurile răsturnate

nu-i înveţi să plângă până la capăt

preferi să îi priveşti cum scormonesc lumina

cu unghiile proaspete

lătratul ultimului lunatic şi un aproape nenăscut din colţul îndreptat în jos

sinucigaşi cu burţile pline

au stângile îngrămădite de inimi

nesărutate

şi puţin câte puţin

din fiecare parte sunt milioane de chipuri

inexpresive

care aleargă în cerc toată dezbrăcarea

osânditului la tăcerea îmbătată cu tăria

ultimului sânge

din acest motiv solicităm pauzele lungi şi dese

tocmai pentru a nu ne împăca cu ele

şi să ne trimitem dracului

ca o sintagmă atribuită dulceagului

palpabil de alb

dar eu iubesc parşivii

care îşi poartă gurile cusute de alte guri

orbitor de roşii şi vreo trei împărtăşiri

înaintate ultimului prohod

în josul drumului ofertantului de muriri i se promite odihna veşnică

omul cu traducerea greşită şi albul ochilor liber

moartea doare cel mai tare carnea

şi constantele adunate

dintr-un singur anotimp simpatic

nu-şi plâng de milă

între punctele de suspensie ale unui ins

cu spatele croşetat într-un zid suspectat

că se prăbuşeşte în zilnicitate

dar câtă răzbunare se cuvine

pentru ceea ce ni s-a întâmplat până acum

când supravieţuiam

unul din întretimpul celuilalt

cu geamurile pline de amprente

neţipate

părţile egalului general valabil

într-un univers zdrobitor de calm

nu există prima dată

ci o singură favorabilă constant întâmplată

dintr-un perfect posibil latitudiniar

cu ochii dezbrăcaţi de pleoape

dacă aş fi mai înalt

ţi-aş face un trup din vorbe

pentru a nu cunoaşte niciodată egalitatea

doar ultima parte a unei ferestre întortocheate

în resturile unui muribund

cu vocea încă vie

m-aş cădea în sânul plin de tăcere al ultimei mame

cu laptele neîntâmplat în glasul pruncului

până nu aş mai recunoaşte piciorul drept

în care am osândit oglinzi

însă am fi perdanţii supremi

de vreme ce tu ai strâns timpul în pumni

cu mult înainte de îmbrăţişarea

pământului curat

iar eu mă confesez în nesfârşirea pietrei

adâncul cel mai puţin

m-am ascuns într-un punct

cu toate braţeleîn jurul tău

lanţuri deschise la prea sfinţiri neelucidate

sfârşesc părăsite cu subînţeles

într-o înălţime serioasă

şi chiar dacă mi-ai cerut să arunc toate lungimile

în răbdarea samaritencei care mă creşte

ca şi pe propriul ei copil în penultimul rând de umbre

supuse unui comerciant de răspunsuri

nu voi putea renunţa niciodată la anotimpurile de hârtie

în care îmi învelesc fruntea

pleacă-mă până nu ne mai aude nimeni

nu am timpuri atârnate în umeri

doar o goliciune întreagă

şi un pustiu mai aproape de restul lumii

însă

dacă universul este o înşiruire de iluzii

ce ştiu eu despre nimic

mai mult decât tine?

aruncarea în noi

dacă m-ai iubi numai pe dinafară

mă gândesc

că ţi-ai da seama imediat

care este mizeria pe care o ascund

în venele descheiate de toate cicatricele

şi chiar dacă sunt obişnuit să mor de trei ori pe zi

în fiecare zi

nu m-a născut vreun pântec de mamă bună

din această cauză ce motive de supărare ar trebui să am

dacă eu nu exist?

e doar un alt mod de a ne duce dracului

odată cu restul aplaudaţilor

muşcând podeaua

un singur gest de bună credinţă

sunt un consumator înrăit de suflete

chiar dacă am gâtul urmărit de privirile stăpânului

de dumnezei rătăciţi printre hainele

vânzătorului de credinţă

şi învăţ să respir pas cu pas cuvântul

scobit la începutul umerilor

ca un dependent de viaţă

fără prea multe învieri la activ

într-o frunte curată port resturile palmelor

ce-şi imploră culoarea sculptată

în sânul unei femei neîncepute

de niciun ochi

cei neinventaţi

nu am la îndemână trupurile din care îmi prelungesc viaţa

sunt captivul ferestrelor înaintate

în vârsta dimineţilor încolţuite

într-un singur rând de ochi

cu verticalitatea îmbrăţişând nedrept pământul

insuportabil

de drept

liber este doar acela care nu este nevoit

să plătească alţi oameni neînvăţaţi cu văzutul

plătitul este doar Dumnezeu

despre bunăstarea cuvântului

se spune că

a o mia oară copilul

îşi caută cu disperare tatăl

ca şi cum lumina se opreşte

în spectrul sufletului

şi pentru că în mine culorile se descompun

fără încetare

nu caut firea lucrurilor

rareori timpurile devin anotimpuri de chipuri răsfirate

într-un verde liniştit în primul început

nelegat la ochi

şi nici somnul nu îşi face legământ

cu rănile scobite în degetele altora

nu ştiu dacă o amintire e în stare să erodeze o alta

cu puterea prezentului

sau dacă e normal ca două mâini să poarte

aceeaşi noapte

fără resentimente

lasă-te în trupul meu

introducere în interiorul pământului

mi-a înflorit un strop

dintr-o prea-prostie

cu toate secundele proscrise într-un bâţâit

continuat în deplină egalitate cu certitudinea aerului

şi am reuşit să desăvârşesc necuvântul

cu un simplu acord de rostuială

ai spune că viaţa are misterele ei

însă tu îmi arăţi că trăitul nu cuprinde rostuirea

în enigme

e ca şi cum două cercuri suprapuse

ar căuta să se părăsească în cădere

nu răsărim cu măştile aşternute în frunţi

ci ne închinăm liniştii dintre două definiri

poate aceasta este cauza pentru care irealitatea

nu cunoaşte dezmăţul simţurilor

e ca şi cum ai umple un întreg

cu goliciunea altuia

şi totuşi fiecare are libertatea de a respira

fiecare are dreptul la zid

mi-e ruşine să recunosc

dar a trecut ceva timp

de când picioarele mele au acoperit

singurătatea

timpul tău din mine

aceasta este rotunjirea

ultimului meu trup

un gând uitat într-o fereastră timidă

împletea răstimpuri curate

iar înşirarea de lumini în buricele degetelor

culege ultimele minute

ale unui mârâit de apă limpede

era un anotimp viu în fruntea neatinsă de înălţimi

întâmplat cu tot corpul

sunt un alt fel de dar

părăsit într-un singur perete

nemângâiat de culoare

şi nu am glasul tău

urmărindu-mi tâmpla

nici punctul sculptat în apă

mă întemniţez în buzele tale

un întrupat alerga definiţia binelui

cu mâinile legate la spate

şi nu era nimeni să-i culeagă timpul

răsturnat în mijlocul gâturilor întinse

spre tăişul caldarâmului

proaspăt înnegrit

de paşi

apoi

îmi cotrobăi întunericul

la începutul pleoapelor

şi îmi ţii privirea

îndreptată spre al doilea orizont

pentru a supravieţui încălcând

toate regulile

descântecul ultimului părinte

tatăl meu nu şi-a învăţat braţele drepte

erau doar o altă inconştienţă

care implora viaţa altora

cu oasele normale

un puţin câte puţin din implorările lăsate în afara noastră

eram viu în toate întoarcerile

palmelor abandonate în chipuri

ca un consens spre adevărata identitate

a intenţiei

în mama mea

adormeau uneori vechile răni

redeschise în scop curativ

de un singur cuvânt

nenumit

simplitate