Persoane interesate

joi, 28 februarie 2013

desprinderea răspunsului


desprinderea răspunsului

Nu mă desprind de nevoia ta de a mă avea în tălpile goale la sfârşitul camerei. Sunt de fiecare dată acelaşi punct de vedere despre care nu scrie nimeni. Punctul ăla care sfârşeşte orice început.
            Sunt bărbatul cu toate literele atârnate de-a lungul corpului. Am creierul de gen feminin. Uit întotdeauna începuturile. Şi iubirile nedesăvârşite. Şi femeile cu venele deschise în lung. Sunt acelaşi trăitor de răspunsuri oferite de unul şi alta mai aproape de realitate. Sunt un monolog iubitele mele. Un text de o singură pagină din care nimeni nu înţelege nimic. Dar nu am nimic de reproşat neînţelegătorilor mei. Ar însemna să-mi consum timp preţios dintr-un înainte incertuos.
Discuţiile în contradictoriu au fost mereu preferatele mele. Se adoarme bine în ţipătul cuiva. Chiar se fute bine în urletul cuiva. Este doar o măsură de precauţie aşternutul. Să nu cazi din propria sine. Ca un munte de bolovani mici de statură. Dar sunt încă bărbatul acela cu toate literele nemişcate de la locul lor. Alerg până la epuizare gândurile unei femei normale. Mă dezbrac între sânii ei de toată culoarea. Şi îi scriu privirea. Îi pictez transpiraţia din palme. Îi şterg sărutul de pe buze şi mă arunc din ea până toarce. Iubesc femeia cu buzele nesărutate. Poartă în ea nevoia de nevoia mea.
            Dacă ne-am locui toţi unii în alţii ce lume de geamăt ar fi în fiecare astăzi. Dar sunt bărbatul cu toate literele atârnate de-a lungul pielii tale. Am creierul de gen feminin şi uit sfârşiturile. Şi iubirile pe la spate. Şi femeile cu burţile deschise de naştere. Sunt cel mai lung monolog din viaţa ta. Rosteşte-mă o dată pe zi. Sau mai bine tolăneşte-mă ca o nevoie.
Între coapsele tale.
            

punct


punct

un dat peste cap
a despărţit oamenii în oameni
puţinul în şi mai puţin
luciditatea se gudură sub tălpi
ca un şarpe de companie
mătură culoarea din clipit
minutul aruncat de viu
lehamitea
nervii scurgându-se din încheieturi
zile nefolosite

într-o patimă tocită
orice este posibil

desăvârşit păcatul acesta


desăvârşit păcatul acesta

acolo ne-am despărţit sângele în toate cuvintele
de parcă ar fi păsat cuiva din ce parte
cade noaptea
acolo era doar un punct cu mâinile murdare
de alergat
şi un azil de fluturi

acolo
nimeni nu a ştiut în care perete
să-şi arate cu degetul
ora goală pe dinăuntru

îţi dezbrăcai bărbaţii din piele
până la cicatrice
tolănită într-un colţ
linsă pe tălpi
de o singură foame

eram restul lumii în care te priveai
dimineaţa

miercuri, 27 februarie 2013

desprinderi

labirintul unde mi-am rătăcit definitiv minţile
nu avea niciun început
doar glezna ruptă în tăcerea
celuilalt

în femeia mea cineva a construit o stradă lungă
ca un vis profund
de fiecare parte a trotuarelor
îi mângâi gingiile
cu umbra mea

dacă m-am îmbolnăvit iremediabil în sânul tău drept
în care stângă îmi auzi numele
rupt în bucăţi
de inimă?

despre rotunduri


despre rotunduri

din tine
am sângerat un astăzi
răspuns despărţit  în silabe
îmi adăpostesc mâinile de frică
sub o pleoapă
ne dezbrăcăm culoarea
până la ultimul cuvânt
nimeni
nimic
niciodată în glasul acestui om
demonii nu au avut biografie
doar un pic de interes la început
apoi un fel de lehamite a ispitirii

sub călcâiul tău pământul
aleargă pe loc
ţinând locului pofta lui dumnezeu
de a juca biliard cu îngerii

iubito
noi nu am venit către nimic
suntem duminici întregi
în fiecare seară

marți, 26 februarie 2013

replace me


replace me

hârtia în care ai caligrafiat tăcerea
avea gustul scrijelit în mâna stângă
doar tu îmblânzeai apa
dintr-o coincidenţă

în iubita mea s-a născut o casă
cu buzunarele goale
unde cineva a sugrumat o cameră
în pas de deux
poate acesta este motivul pentru care
aş sculpta lumină
într-o băltoacă
m-aş locui în ea

ca într-o lume de o singură persoană

atârnate
mâinile noastre nu ne aşteaptă
pentru că nu a durat niciodată
alinierea de aer în pieptul
celui care a refuzat să respire
sau a uitat
eleganţa nebunilor de a cultiva un câmp de fecioare
orbii care intră în ziduri
doar pentru că nu le-au văzut niciodată

femeile aşezate între porţelanuri
pentru mai târziu
nu pun casă în cei care vin
nici aşternuturi

luni, 25 februarie 2013

locul în care ţi-am îngropat tăcerea


locul în care ţi-am îngropat tăcerea

uneori cuvântul are o singură literă
numărată de-a lungul degetului
ca un plămân în care cineva
a sculptat o altă respiraţie
lângă ultima căzută la pământ
de greaţă

iubirea mea purta cu mândrie pe gleznă
muşcătura acestui cuvânt
se zbătea ca un peşte străpuns de crengi
ca un contur întârziat de sorţi
fiului meu
după ce i-am devenit fiu
mâinilor tale
atunci când mi-am îngropat sufletul
s-au stins

şi au devenit împrejurare


duminică, 24 februarie 2013

îndrăgosteşte-mă până nu mai rămâne nimic din mine


îndrăgosteşte-mă până nu mai rămâne nimic din mine

treapta în care am pierdut o cetate
mi-a muşcat din urlet înălţimea
şi era cuvânt vânturirea aceasta
în care ne-am început târziul
şi eu îţi stropeam albul între pulpe

am tremurat de jos călcâiul
o lume de la capăt ne săturasem
să se întâmple
poate doar trecerea din colţurile mohorâte
în bezna de pudră
dar parcă nici ele nu mai erau
nimeni

crescuse deasupra acestui absolut nimic
o tinereţe
şi picura în neştire
de oameni proaspăt cusuţi la gură
aproape  treizeci şi cinci de ani
de când noi mimam
începutul

sâmbătă, 23 februarie 2013

de uitare

cea mai neindicată formă de viaţă este membrana care desparte umărul tău de bătrâneţea mea
dacă vei bate la intrarea acestui cuprins
te poftesc înăuntru
şi mă poţi devora de toate începuturile
mă poţi asedia de toate uşile
până la verdele ierbii

oricum în locul ăla ne ducem toţi la un moment dat

constatare


constatare

dintr-un minut de încăpere
oameni nepregătiţi să cadă înalt
mă trec cu vederea
astăzi
sunt prea devreme

nu am chef să-ţi ling urechea
nici piciorul drept sculptat în masă
ca un punct
în care cineva şi-a odihnit sărutul
te-aş inventa în fiecare umăr
jumătatea cea mai bună de intrat
se îmbolnăvise de atâta doi

silabisea...în dragostea mea

camera ta miroase a reflexuri
a mâini de seară
şi de sex

toate prezenturile astea
cum am mers eu prin tine
tremurul tău de geană
a ales
la capătul vieţii mele mă trezesc
murind tu

vineri, 22 februarie 2013

uşa


uşa

a învăţat să moară de la vârstă fragedă
aplecată puţin
cu gingiile roase până la gleznă
neînceput te dezlipesc din mine
arunc în ziduri uşile deschise noaptea
alergare
de la unul la altul

dacă ai călca peste asemănarea noastră
cu o singură fugă
te voi răspunde în colţul ochiului
chiar lângă adâncimea aia albă
ca o insistenţă în devreme

visul: cineva murea la uşa ta
te-ai dus să deschizi
a năvălit înăutru un regiment de fluturi
ţi-au întors buzunarele pe dos
şi te-au arvunit pentru ce urma să fie
apoi au sărit pe geam
lăsându-te goală de întrebări

frică tuturor ai urlat

iubirea ne transformă în celălaltul celuilalt






de mine


de mine

ţi-ai tolănit sânul drept ca o catedrală
la începutul unei căni de cafea
unde cineva îşi deschidea  pofta
cu mâna stângă

coapsele tale nu au sângerat
rostogoliri
de nicio parte a dialogului
erau doar atârnări de-a lungul paşilor
singurului bărbat care ţi-a lins ţipătul

de tine
se sprijină ultima oră din viaţa mea
un douăzeci şi nouă
cu picioarele în sus



concreteţe

nu există absolut nimeni deschis la culoare- eu sunt singura mea problemă- şi trăitorul care a rămas în tine de la începutul frazei

joi, 21 februarie 2013

de la capătul tău


de la capătul tău

în locul unde ne întoarcem peste cap
toate apele
femeile sunt locuite de încăperi goale
în care nu s-a întâmplat nimeni
niciodată

jumătatea tacticoasă a unui bărbat
care s-a lăsat desfrunzit
şi-a cultivat mormântul cu uterul unei întâmplări
se lăsa iubit în timpul ploilor
după cum şi el ploua de multe ori

orbirea nu are nicio legătură cu înaintele
când plâng
ochii plâng sărat
şi atât
pentru că viaţa ta nu are cum să rămână în urma morţii mele
nici desfrunzirea în urma vieţii celorlalţi

amândoi suntem ceilalţii noştri vii
şi ceilalţii noştri morţi



semn de punctuaţie


semn de punctuaţie

decojesc ţipătul de felinoaică tânără
până nu se mai aude sângele abandonându-se în vene
ca o scenă îmblânzită
urc conturul buzelor într-un semn de carte
şi îndemn în mine restul zilei

la sfârşitul unei samaritence
cineva a pictat zece etaje de oameni locuiţi
şi vreo trei minute drept înainte
primăria decretase ploaia
un motiv pentru care moartea nu se poate privi niciodată
în ochi

când plouă cu oglinzi
trebuie să ne punem mai întâi inimile la adăpost
să ne lăsăm pradă oricărui anotimp

şi aminului tău

miercuri, 20 februarie 2013

echilibrul unei realităţi

una dintre dilemele mele cele mai de soi este plecarea de la început-scuiparea tu-ului în locul precis unde cineva înaintea ta şi-a abandonat mersul-poate este doar o modalitate- sinea morţii-sau un fel de-a spune cât de trăitori suntem-sau poate este doar o înşiruire de cuvinte ieşite din uz-aş fi astăzi oricumul de sub respiraţia ta sau curgerea aia imposibilă de culoare prin tot corpul

în spatele tău de umbră


în spatele tău de umbră

e  înnebunitor
să intri într-un fierbinte trăibil
să construieşti un alb privat
în care să te laşi de mine
ca de o haină roasă la culoare

am adunat
alergările de-a curmezişul degetelor
închipuirea zilei incendiate se străduia să nască un bărbat frumos
cu irişi verzi

se calculau zilele rămase
strigate pe nume
locurile unde nu îl cunoştea nimeni
niciodată

moartea capătă gură
nu din mâinile abia ieşite la viaţă
ci din înţelegerea lor
cu mult înainte de gesturi
un fel de lamă peste venele scurse de mult

în fond în oglinda acestei ape
niciun gest nu rămâne
în urma altui gest

despre faceri


te contrazic un singur minut
patima este doar răspunsul unui concret abordabil
contextul deşirat în imaginile căzute la pământ
pedeapsă
naşte şi renaşte doar formă
formele sunt supuse
au memoria prestabilită la atingere
trăirea este doar un corespondent acţionat iar pedeapsa nu înseamnă neapărat finalitate
ci început simţitor
dar suntem prea fiinţialitate zilele acestea
drept pentru care ne corespondăm nevoia de nevoie
într-un afluent nemângâiat al propriei esenţe
sau aşa considerăm nesfârşirea dualului

ca o pedeapsă

marți, 19 februarie 2013

nu te


nu te

eram prea găsit pământului să te desfac
ca o alergare deasupra pielii
în zâmbetul acestei femei
picioarele aruncate de vii
ne iubeau nebuneşte
căzutul în gol
doar  lumea întretimpurilor nu se întâmplă nicio podea

cum te-aş mai arăta cu degetul dintr-o oglindă
cum mi-ai asculta căderea neîncepută
nu te
nici tu câteodată

m-am uitat
glasul tău era acolo
tu erai sub el
iar mie îmi lipsea jumătate de trup

hergheliile noastre scad până la importanţa
unor înălţimi
în viaţă plouă ca în piane
cineva mă bate pe lemn
sunt mândru când te tânjesc cârdurile de oameni
în vreme de ploaie




seri despărţite în palme

nu
nu a inventat nimeni moartea
este poarta aceluiaşi dacă
început la naştere
ca un asediu
deasupra fiecărei nopţi
evadările din fiecare inspir
aveau tălpile murdare de ţipete
nu
nu
nici măcar tu

nu m-ai început ca un condamnat la moarte

un alt poem de dragoste


un alt poem de dragoste

între coapsele tale trăiesc  oameni
cu mâinile întâmplate
ore lătrându-şi minutele în şir indian
ţi-au despărţit picioarele într-un singur cuvânt
uneori
ne admirăm departele dintre respiraţii
pasărea răspunsă
în locul ideal pentru a cultiva praf

o vom lua de la capăt
s-a împlinit timpul de când nu ne-am mai întâlnit trecerea
şarpelui care a căzut în lume
după ce dumnezeu aflase
că nu a fost copil
a început să fie
în preajma ta orice trup are nevoie
de două mame

şi o clădire de unică folosinţă



luni, 18 februarie 2013

postare nouă

mi-am pierdut viaţa în genunchiul tău drept
chiar lângă glezna sănătoasă
de paşi
nu te-ai rămas în urmă
o singura dată
de-a lungul şoldurilor

creşteau doar ape limpezi
din fugile noastre

dintr-o singură femeie


dintr-o singură femeie

i-am decojit vremea din vârful degetelor
să nu putrezească înălţimea am aruncat mâinile vechi
de riduri
şi am adunat sub pleoapă un peşte viu
până nu s-a mai auzit nicio umbră
rostogolindu-se goală

într-un roşu subţire
dacă te-aş fi
peretele găsit în umăr te-ar durea aşa de mult
tăcerea înălţimilor căzute la pământ
de oboseala păsărilor
încât nu mi-ai ţine minte uşile
deschise în palme
în fond pământul
nu are niciodată picioarele rupte
dimineaţa

în iubita mea trăieşte o lume întreagă


de urlet
se calcă deasupra unei bătăi de inimă
zilnicitatea
aşa culoarea nu se opreşte niciodată
să lovească podeaua cu tălpile goale

dacă ţi-aş sculpta un munte tânăr în cerul gurii
nimeni
niciunde
nu o să-mi audă călcându-l
în dinapoiul pielii

duminică, 17 februarie 2013

de cuvântul tău


de cuvântul tău

la fiecare întunecare
dezbrac în tinereţea femeilor mele
coasta
să-mi priveşti
roiul fluturilor de prea iubit
cum îşi spală unul celuilalt apropierile
dacă aşez în sângele tău umbra unei lacrimi
cuvintele vor purta lanţuri la picioare
şi vor creşte clădiri în dinţi de frică

chipul nostru este un perete cu tencuială nouă
dar voi construi chipul meu după al tău
ca o topire necabotină a două urlete
cu amintiri de mame
ca o aruncare peste cap
nou nouţă

mâine aruncăm sertarele din piepturi
cât să ne ajungă din urmă lătrarea acestui abia
început

doar din auzite


doar din auzite

în oarecarele unei seri
mă arăt cu degetul într-o pasăre
unde cineva a descheiat auzirea
cu vârful unghiei
te-am inventat pe jumătatea mea dreaptă
chiar lângă o moarte
se auzea cuvântul
părăsindu-se

sâmbătă, 16 februarie 2013

departele într-un word


departele într-un word

ţi-am construit jumătatea unui secret
într-un oraş proaspăt făcut din vorbele zeului şchiop
descreştetul fără iubire este ca şi cum ai trăi murind
mi-a declarat autopsierul de ore
şi atunci
ce rost are întoarcerea unei ore
ca o întoarcere în pântec?

ultima mamă tandră
faţă de singurătatea ta
a hotărât să ne arunce pe amândoi la greieri
a sădit o încăpere deasupra ţipetelor
până ne-am abandonat
neîntâmplaţi