Persoane interesate

joi, 29 noiembrie 2012

poem cărunt


între gingiile înduplecate de bătrâneţe
ronţăi fluturi
şi îmi curge un oraş cu riduri întregi
pe sub pleoape
ca o turmă de umeri ridicaţi în sus

o lume cu picioarele desculţe se alungea în sângele tău
ca o linie dreaptă în care nu au existat niciodată
începuturi sau lumini şoptite în largul ferestrei
tu aveai coapsele strânse întretimpuri
eu îmi despleteam străzile crescute
ca o nerăbdare în care uneori
ne îngropam mâinile de toate zilele

în spatele ţipătului ei brunet
un jurnal consemna ţărmurile care îşi izbeau mările
în trupul neted al unui peşte

doar eu
mă condamnam la tăcere



miercuri, 28 noiembrie 2012

aproape albastru


într-un strigăt de sinceritate
ploaia se abandonează
ca un ultim punct de vedere
al unui ocean dezbrăcat
de peşti

şi cu toate acestea
de undeva a căzut o realitate dreaptă
ca un bulevard de resturi curate
unde liniştea
este aproape înverzită

dacă te-aş sufleca în mijlocul tâmplei
ca pe o cameră de oaspeţi
ţi-ar mai rămâne resturi de viaţă între dinţi
fluturoaică cu aerul zdrobit
în aripi?

foamea de a sta în călcâie îmi amintea de cerul gurii tale
gudurându-şi drumurile
ca o piele limpede
unde dumnezeu lipseşte nemotivat
deoarece el este propria sa absenţă


marți, 27 noiembrie 2012

într-o bucată de apă limpede


sunt atât de întins în viaţa aceasta
încât aş putea inventa orice
chiar şi o femeie cu zâmbetul rotund
de plictiseală
sau o altă mare
pentru un singur peşte

luni, 26 noiembrie 2012

tuturor necredincioşilor mei


tu ştiai că la marginea unui nume
poate atârna o prăbuşire
cu adâncimile ascuţite de la atâta senin
chiar şi o roată împinsă de întâmplare
ajunge la un moment dat întrebarea
unde răspunsul are aceeaşi formă
cu a unui cerc perfect

ştiai că într-un cuib de portative
notele sunt acei munţi sculptaţi
din înaintele stiloului
iar în colţul unei lacrimi trăieşte
jumătatea ultimului arbore
în vârstă de aproape trei cifre

ştiai că numai seara îţi aud mâinile
rostogolindu-şi tăcerea neîncălzită
din vârful buzelor
unde o mare de alb îşi ucide gleznele
şi că orice lumină are cearcănele proaspete
după o cădere întreagă şi pe o parte şi pe cealaltă
a unui obraz

iar cea mai mare greşeală se află în omul
care a crezut că l-a inventat pe dumnezeu
ca pe o fugă

oare viaţa a fost dintotdeauna
cea mai molipsitoare boală?

duminică, 25 noiembrie 2012

dintr-un punct şi o virgulă


am băut vin
care avea chipul şi asemănarea ta
şi oamenii erau preparaţi în fiecare seară
de un stol de fluturoaice fără nicio teamă
înăuntrul aripilor

în spatele unui dumnezeu viu
creştea o groapă comună
unde doisprezece mâini îl mimau perfect
şi câtă sângerare am căpătat atunci
când m-am rătăcit
în mine însumi

nu mai am nici piele
nici bătaie de inimă
nici adulmecarea fiarei
în palma ta condamnată la moarte

şi mă întreb
dacă au mai rămas oameni responsabili
în intersecţia aceasta
uitată sub dictatura unui câine surd

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

dezantropomorfizare


într-o vreme îmi plăcea să adorm în biserica
construită între două femei de piatră
cu palmele încălţate în păduri întregi
de oglinzi în vârstă

şi ploua cu urlete
şi lăcrimau caloriferele
din lanurile cu îngeri sălbăticiţi
în mijlocul dinţilor ca nişte mansarde
dezbrăcate de aripi

şi plângeau statuile în vrăbii
desconspiratele zboruri tandre
unde nu a rămas nimeni să aleagă
restul ochilor ciuguliţi de înălţimi

din acest motiv acord prioritate
primilor zece metri
de moarte dactilografiată
până la îmblânzire

vineri, 23 noiembrie 2012

o sală de gală pentru dansul tău de una singură


într-o cădere de vânt pădurea îşi mesteca venele
până la scrâşnetul unui dispreţ cu picioarele rupte
dintr-o parte împărţită în nerăbdare
în cealaltă înnebunită de foame
unde rănile îşi deschid gurile
ca un roi de şerpoaice

în fiecare miercuri seara
tata îşi construia cărţi noi
le vindea cuprinsul la kilogram
chiar şi umbra cu oasele curate ale mamei
erau la ofertă
şase lei şi patruzeci şi nouă de bani
de culori tăvălite
în rânjetul împingătorilor de lumi

eu măturam toate înserările
cu o pană
aproape de inima mamei
pentru a putea fi răsfoite în linişte
de toţi negustorii de păsări involuntare
colecţionarii de seminţe
chiar şi femeile uşoare de prea mult iubit
doar hoitarii nu aveau acces
între ovarele ei

şi de la atât de multă despletire
mi s-a tocit sângele pe la vârfuri
doar şerpoaica s-a împerecheat cu un vultur
până s-au închis toate rănile
din copacul acesta




joi, 22 noiembrie 2012

orele mele au ochii închişi

sunt închisul
din genunchiul unei fotografii
şi am trupul acoperit de ore
în palmele acestea

singurătăţile
au fost mereu oraşele îngerilor
doar cel care reuşea să convingă prin tandreţe
ştia tot
şi tocmai el avea în loc de suflet
o mare întreagă

poate de asta
oamenii care locuiesc în viaţa mea
au cearcănele îmbâcsite de lumină
şi doamne ce greu se poate şterge
prezentul acesta

miercuri, 21 noiembrie 2012

atenţie cad frunze

ce este verdele?
o lume proiectată să curgă iresponsabil
deasupra unei păduri de umbre
unde rădăcinile sunt răsfoite
de toate frunzele

sau poate o înălţime cu urechile găurite
de zâmbetul unei făt-frumoase
în care m-am întâmplat
de vreun sfert de oră

ce este atunci lumea?
probabil un alt adevăr numărat pe toate degetele

marți, 20 noiembrie 2012

***

mi-ar place să mă arunc în lungul pământului
ca o sinceritate
ca o răzvrătire de dumnezei închiriaţi cu ora
să am venele suflecate între cuvinte
până nu mai simt nicio alunecare
de-a curmezişul pietrei

mi-ar place să te îmbolnăvesc iremediabil
de mine
să te hrănesc din înfometarea unei păsări
cu toate degetele pline
de străzi

aşa
ne-am fi oraşe o viaţă întreagă
tu
vei cultiva balene în puţinul ferestrei
iar eu ţi-aş desena zâmbetul

din jumătăţi în jumătăţi de culoare

opt şi jumătate de foame


pentru că astăzi lumea din noi
îşi spală mâinile
la sfârşitul oraşului
ţi-ai aruncat nopţile murdare
aproape de largul unui ocean tânăr
şi ai aşteptat să auzi malurile
ciocnindu-şi înaintele
într-un anotimp de cifre

şi era atât de mult întuneric în palmele tale
încât nu ne mai vedeam tăcerea
zdrobindu-se de pământ

luni, 19 noiembrie 2012

degustă-mă până la sânge


ţipătul
are propria lui umbră izbind zidul
ecourile se răzvrătesc
ca un cortegiu de peşti începuţi
în pielea ultimului munte adânc
şi din acest motiv
adevărul acesta inundat de bătrâneţe
are glasul ascuţit de frică
în tălpile tale
pentru că un sărut în alb este ca o fugă
subpiele
ca o aruncare în departele trupului
unde nu se mai aude cuibărindu-se
niciun obraz insistent

nu am găsit niciodată o noapte întreagă
în braţele femeilor mele
doar mirosul greu al dimineţilor
care nu-şi înţelegeau răbdarea
din zvârcolirea genunchiului
şi orele proaspăt aruncate între aşternuturi
care nu se mai întâmplau

erau doar nişte aminteli
despre toate muririle mele
neîncepute

duminică, 18 noiembrie 2012

reeducarea realităţii


am avut o viaţă de elixir
de aici şi pielea transsubţiată
până la zgomotul umbrei
în care se lovesc sfârşiturile
pâna la nebunia ochiului de sticlă

în timp ce tu
te-ai reapucat de moarte la douăzeci şi şapte de ani
eu mă lăsam scuipat de toţi pereţii
îmi dăruiam respiraţia ultimului azil
de arbori fără stăpân
smulgeam sângele murdar
din trupul plin de camere
până când aerul îşi arunca toate venele
lihnite de bătrâneţe
în nechezatul unei herghelii de ziduri

dacă s-ar putea umbla în lumea asta
fluierând pe vârfuri
nu m-aş mai frământa că amintirile mele
sunt nişte epave
iar aerul tău se înşurubează în plămân
prin mâna unei înecat
pentru că marea
nu a avut niciodată o singură religie
din acest motiv îţi şi spun
când vei înţelege că mările
au pământ de flori
vei reuşi să adormi împăcată

la sfârşitul săptămânii trecute
cineva mi-a reconstruit chipul din minute
şi nici măcar nu i-am băgat de seamă
degetele
în ziua de după
când ne vom duce într-o fără de seamă
înălţime
tu îmi vei fi stea de mare
iar eu te voi privi prin ochiul
unui întreg Titanic

vineri, 16 noiembrie 2012

dezumanitatea


sunt locuit de unsprezece uşi deschise
în mijlocul aerului ca o grimasă
deasupra căruia se odihnesc
ultimele rânduri de bănci
proaspăt pensionate

şi plouă ca un dispreţ
în trupul acestui cerb cu aripile începute
unde sfârşiturile sunt de fapt
realitatea unui ins cu timpul pe umeri

nu uita că noi
suntem înfometaţi de nepăsare
ne dezlipim lumina dintre degete
ca pe o lehamite urcată
dintr-un cer cu ferestrele goale
nu mai avem tinereţi la îndemână
nici trupurile suflecate în alte trupuri
nu-şi mai sunt spaime
sunt o agonie concretă la capătul tău
iar tu îmi rămâi acelaşi ultimatum
până la începutul lumii

dacă te-aş hrăni din croncănitul unei frunze
îmi vei mai asculta iubirea tăvălindu-se
pe sub piele?

miercuri, 14 noiembrie 2012

dacă ţi-aş gusta gingiile de restul drumurilor


simţi iubirea mea cum ne aleargă viaţa în mijlocul venelor
ca o vijelie desculţă?
simţi cum ne culegem trupurile unul din celălalt
la sfârşitul fiecărei fraze din patul ăsta mare?
mâine
îţi voi descifra liniştea care îţi acoperă pielea
îniubeşte-mă odată pe lună
sau dincolo de jumătatea fotografiei
acolo unde nu se aude nimicul hârtiei alungindu-şi vârful degetelor
pe sub sângele meu

o cafea cu sufletul la gură


nu îţi aud mâinile rostogolindu-se
la suprafaţa apei unde se boteza pământul
de murdăria umblaţilor
sunt un declaraţionist în care se tăvăleşte
un munte încălţat de toate înălţimile
ultimului cuvânt în viaţă

dacă aş vinde certitudini la bucată
m-aş îmbogăţi de oameni
iar ziua de astăzi nu ar ajunge niciodată
un alt condamnat la ghilotină

vântul şi-ar auzi vânturarea
rupându-şi coastele într-o noapte
sărită pe litere
la sfârşitul femeilor unde s-a aplecat să moară
ultimul oraş tânăr
iar tu iubito mi-ai fi mâine-le
din fiecare zi

dacă aş mima începutul
toate poveştile trecutului îmi vor cotrobăi sângele
despre ce ar fi putut să fie
dacă el nu ar fi fost

când mâinile tale spală lumina
uitată în ochiul meu drept
ca o blasfemie
nu mai bag de seamă dacă eu sunt mizeria ta
sau murdăria întregului pământ
pentru că tu speli egal iubirea mea
şi afară
şi înăuntru

pe dinafară
dacă m-ai iubi cu ambele mâini
îţi vei da seama cine este tăcerea mea
de unde aştept
creşterea lumii
dar dacă mă vei şterge puţin mai apăsat
mă vei ierta de toate nopţile pierdute

pe dinăuntru


marți, 13 noiembrie 2012

imediat ce trece de ora 17


nu am desconsiderat niciodată omul care se apleacă
să-şi scrie numele cu degetul în pământ
sunt animalul care se află sub tălpile tuturor
eu denaturez sensurile
răstălmăcesc ceasurile
pentru că sunt sintaxa din care începe totul
tu
te târăşti cu ultima speranţă la buza străzilor
care îmi curg prin vene ca turbatele şi priveşti dincolo de muntele de nisip
o nesfârşită stârpire îţi zâmbeşte nedumerită
apoi a căzut pocnitura din spatele pereţilor
şi ai vrut să alergi să vezi cine s-a mai sinucis astăzi
stai femeie!
stai!
sunt doar copitele unui cal tânăr în asfalt
oraşul se răspândea ca o boală îngrozitoare
în spatele pielii noastre
dar eu îmi port liniştea în tălpile tale de femeie neavută
în nicio uşă
mi-ai spus linişteşte-te animalule tânăr
nici măcar astăzi nu te-a căutat nimeni
mâine se apropie ora 17
când nu ne mai căută nimeni
niciodată
te vei prelinge printre degetele mele
vouă am să vă dăruiesc oraşul acesta nou nouţ

imediat ce trece de ora 17


nu am desconsiderat niciodată omul care se apleacă
să-şi scrie numele cu degetul în pământ
sunt animalul care se află sub tălpile tuturor
eu denaturez sensurile
răstălmăcesc ceasurile
pentru că sunt sintaxa din care începe totul
tu
te târăşti cu ultima speranţă la buza străzilor
care îmi curg prin vene ca turbatele şi priveşti dincolo de muntele de nisip
o nesfârşită stârpire îţi zâmbeşte nedumerită
apoi a căzut pocnitura din spatele pereţilor
şi ai vrut să alergi să vezi cine s-a mai sinucis astăzi
stai femeie!
stai!
sunt doar copitele unui cal tânăr în asfalt
oraşul se răspândea ca o boală îngrozitoare
în spatele pielii noastre
dar eu îmi port liniştea în tălpile tale de femeie neavută
în nicio uşă
mi-ai spus linişteşte-te animalule tânăr
nici măcar astăzi nu te-a căutat nimeni
mâine se apropie ora 17
când nu ne mai căută nimeni
niciodată
te vei prelinge printre degetele mele
vouă am să vă dăruiesc oraşul acesta nou nouţ

o altă lume soul


mi-ai izbit în tâmplă moartea arborelui
ca o declaraţie victoriană
ca o lepădare
până nu am mai simţit tandreţea
ţipătului care îşi dăruia libertatea
oamenilor cuminţi

şi nu urcam pământul de frică
nu curgeam din mine lumea
de toate treptele
mai bine îmi despleteam din umeri
toată încărunţirea sângelui tău
de felinoaică

ca să nu mai aud urmele zdrobindu-şi paşii
în colţul ochiului
mi-am smuls privirea
am îngropat-o departe de orice înălţime
cu mâinile sfâşiate de toate acele nopţi
unde se însfârşesc jumătăţile de minute
şi gările întârziate-n zile

acum
nu mai respiră niciun cuvânt
în pasărea aceasta


luni, 12 noiembrie 2012

dezmăţul ferestrei şi lumea pe bucăţi

nu am răbdare să-mi dezbrac trupul de pietre
ar creşte un munte întreg de înălţime
iar umbra ta îngrămădită pe cer
s-ar fi umplut la răstimpuri
de toate jumătăţile oraşului

dacă mi-aş fi spus adevărul
ar fi apărut o altă trupaşă
cu un monstru de lemn în spinare
să mă întrebe ce este viciul acesta
ar putea să fie o artă
sau o literă
din care doar ultimii oameni
au dreptul de a sorbi cucuta
acelui cuvânt

dacă ţi-aş sculpta plânsul
cineva o să pună vocalele
tu vei desena tăcerile dintre sunete

iar dumnezeu ritmul

duminică, 11 noiembrie 2012

honey


bărbatul care îşi spală sufletul
doar cu palmele iubitei
era de fapt un perete nu foarte mare de statură
unde îşi ştergea obrazul
tăcerea altei zile

seara îşi încălţă inima în părul tău
unde niciun ţipăt nu-şi simte umerii adânci
numai dimineţile se dezbracă
de tot târziul
poate dacă ne-am lovi ecoul în simplitate
ne vom auzi crescând unul din celălalt
mâinile

şi eram atât de tineri în pământul acesta
când ne rătăceam culorile în mijlocul lumii
iar lumea îşi număra zidurile
în pumnii îngenunchiaţi
de frig




sâmbătă, 10 noiembrie 2012

la o nemărginire cu ochii deschişi


deşi mama m-a născut cu intenţii bune
jumătatea în care aveam deplină încredere
nu-şi eliberase complet nerăbdarea
era ca un carnet de notiţe
unde se aruncau ultimele ştiri
despre ploile cu pământ curat
din glasul ultimului samaritean

mi-ar fi plăcut
să-mi pot număra viaţa pe degete
aşa
ţi-aş fi putut spune din ce parte
îmi poţi asculta urmele
însă tu nu ai respirat niciodată o îmbrăţişare de solzi
pentru că nicio realitate nu se poate desena artistic
la fel cum niciun arbore nu ştie să se decojească
de pădurile trecute

blocurile mele sunt bolnave de ani
umbra ciopleşte în auz cartiere de oameni întregi
până în somnul de proastă calitate
unde ţipă întunericul
ca un cor de prunci

ţi-am învăţat viaţa pe de rost
alungit în pieptul tău săturat de mâini
oare ai ştiut vreodată ce ne aşteaptă
când ni se usucă sângele?
oricum am să te privesc în noaptea aceasta
cum torci liniştită cearceafurile
în care ne-am întâmplat

poate am să te las să te joci în carnea mea
apoi vom face dragoste de toţi banii
sau poate te voi conduce
spre umărul stâng al camerei
şi ne vom scrie mesaje de pe telefoanele mobile
aşa mă iubeşti cu toate cuvintele

mâine
îţi voi încheia anotimpul acesta la piept
şi voi aştepta să-mi scrii
despre iubire
A apărut o eroare în acest obiect gadget