şi aveai glasul plin de mine

poate ne împrietenim cu timpul
şi reuşim
să ne inventăm în totalitate
chiar dacă plouă cu răni
şi abia alergăm pământul
de durere

refugiul meu de piatră
amorţea curândul
mă căuta în oameni
până nu se mai auzea niciun zâmbet

iar când am să părăsesc acest loc
nu am să-ţi spun adio
nici bineţea binelui să-ţi cadă în plete
cu realitatea lor întreagă

şi pentru că nu e loc de monştri în lumea ta

mă voi întoarce din nou la mine