o perdea de umbre sângerau tăcerea şi chipul tău răstignit din mine

ţi-am trezit dimineaţa cu mâinile încercuite
de somnul tău lung
unde câteva resturi de întuneric pătau cearceafurile
cu răspântii peste care nu a trecut niciun prezent simplu

aceasta este raţiunea pentru care arunci cuvintele
la sfârşitul anilor şi cumperi altele
de la cei care au renunţat să vorbească
despre realitatea ta de sinceritate
în care nu este permisă nicio orizontală de bunătate
este mai degrabă o modalitate de a te scălda în beznă

acolo unde se prăbuşesc adâncimile tuturor treptelor

când braţele oamenilor încetează
iubirea picură urmele tălpilor deschise
şi nu mai poate fi numită
o pomană între doi zilnicari care bătătoresc timpul
ci respiraţia mea
peste care te trezeşti în dimineţile

când nu sunt mort