omul cu vulturi la cap

uneori sădesc oameni în copaci pentru a li se amesteca iremediabil rădăcinile

mă hrănesc de la sânul unei femei de cuvânt

port în braţe răspunsuri şi ani nespălaţi care îşi picură paginile

până la ultima literă

în trupul jurnalierului care ascultă nimicul

cu urechile din spatele urechilor

aşa

nu ar mai putea înţelege nimeni care sunt oamenii

din glasul unui arbore

noaptea îngrămădită între frunze

ar avea întunericul ros de frică până la umeri

ca un covor de ţipete

atârnat sub pământ

ultima fugă din fereastră

îţi scuipi frica în caldarâm
înjuri pământul să nască neîngeri
în locul acesta uitat de dumnezeu
chiar dacă ieri au murit pe capete
ultimele capitole dintr-o virgină
eşti conştient de faptul că orice faptă bună
nu rămâne niciodată
nepedepsită

în frigul acesta a murit un anotimp întreg

aud liniştea curgând

de-a lungul trupului tău în fiecare dimineaţă

când mă rogi să-ţi răspund

de unde până unde se poate vedea

o tăcere

în culoarea peretelui bate inima de copil

şi o întindere de păsări ciugulesc noaptea

din coridoarele aruncate în spatele pleoapelor

ca nişte ascensoare

spre nebunie

şi aveai douăzeci şi trei de ani

ah

deci tu eşti necredinciosul în care se ascunde

o închisoare de ani câineşti

ca un jurnal despre facerea lumii

duminica trecută am auzit o împuşcătură

m-am dus în camera ta

am bătut de trei ori şi pentru că nu răspundea nimeni

am chemat femeia care îţi păstra nopţile ocupate

să te strige

dar nu ai răspuns

un bărbat necunoscut care trecea întâmplător pe acolo

a spus că îţi poate sparge încuietoarea

şi astfel am intrat înăuntru

nu era nimic

nici măcar sângele îmbibat în pereţi

doar ecoul se auzea clar

la vreo câteva ceasuri au venit zece femei îmbrăcate în negru

m-au întrebat

ce se petrece aici?

absolut nimic

le-am răspuns

mi s-a părut că aud o moarte

jumătatea întreagă a unei ore

nu gândesc
nu văd
nu simt
sunt de fiecare dată început
şi sfârşit în aceeaşi înălţime
în fiecare dimineaţă îmi număr degetele de la picioare
şi îmi imaginez că sunt o piatră fericită
peste care au trecut jumătăţi de lumi
cu jumătăţi de picioare
râd

cad
cutreier
sfârşitul deja început al unei înălţimi
deasupra căreia trăiesc jumătăţi de ape
jumătăţi de inimi
şi degetele mele de la picioare

scrisoare deschisă unui stâlp de execuţie

nicio promisiune nu ajunge nepedepsită

pentru că nu a reuşit nimeni să urce un glas pe scări

doar într-o normalitate poţi vinde oameni la bucată

sau cu certificatul de naştere expirat

este timp de oameni şi nu de dumnezei

mi-a crescut în ochiul drept

un ţipăt

pentru că am palmele curate noaptea

la fel de curate ca şi o gară

la fel de albe ca un etaj al unei case ridicate

în sufletul unei dame proaspăt renovate

de pumnii iubiţilor de seară

în spatele umbrei trăiesc ultimele eve sincere

în mijlocul coapselor

tăcerea dintre ele miroase a bărbăţie

şi a foame

de asta prefer să mă las admirat în geamătul unei femei frumoase

până sub piele

ora de pauză

aş vrea să pot număra aerul
care îmi latră în vene ca un descreierat
dar am viaţa închisă la culoare
şi pielea de hârtie

în locul unde o întrebare doreşte să se sinucidă
nu a existat niciodată ecou
doar gări descălţate de peroane
şi un ocean întreg de greaţă

şi dacă viaţa mi s-ar rostogoli în viaţă
ce sens ar mai avea sângele copacului
îmblânzit într-o secure?

exerciţiu cu femei

orice ar spune lumea

tu rămâi în continuare femeia

în care se îngroapă balenele

lunile

şirurile bocancilor de iarnă

şi toate dările de seamă

pentru că sunt dresorul de muşte

iar în mine trăiesc gropi tinere

frumuseţea ta îmi aparţine

cel puţin odată pe zi

numai din cauza asta stau în sinceritate

ca un piaptăn

şi privesc trandafirul condamnat la moarte

de restul lumii într-un etaj al unui lift

unde un om construieşte din nimic

un alt exerciţiu cu femei

ochiul în care s-a ascuns un deşert

uneori

când oraşul are riduri pe sub pleoape

îţi şterg

întunericul stropit în umeri

şi te acopăr cu tinereţea mea

până la o altă graniţă pierdută

între cuvinte

pentru că locul de unde culeg începuturile apei

are tăcerea limpede de adâncime

şi pentru că unele drumuri

nu le poţi îngropa suficient de adânc

să nu mai auzi niciun pas

cerşindu-şi viaţa

unei doamne

am fost avertizat la vreo zi distanţă că nu mai beneficiez de nicio culoare
în umărul drept trăieşte o altă femeie
cu toate cuvintele în pielea goală
în stânga doar o bătaie insistentă

am viaţa împărţită în numere
şi străzi neluminate
sunt aproape viu în piciorul drept
şi aproape predicat în celălalt
mai trebuie să-mi deşurubez urechea bună
apoi să-ţi dăruiesc ţie
toată auzirea mea

constructorul de înălţimi

am înţeles din ce parte cade pământul

când moare un nume

dintr-o înălţime de aer neîmblânzită

odată pe zi

când se poate descifra lumina

aruncată pe jos ca o murdărie

sau ca o lume întreagă

nu mă arunc de bunăvoie în niciun ochi de pisică

oricum nu ştiu să înot

în apele mici de statură

din care se adapă ultima turmă

de ziduri ghilotinate

aveai pielea amară la început

ca o noapte

unde nu şi-a obosit nimeni gândurile

poate de asta într-o bucată de viaţă

eu sunt bătrânul din fiecare capăt

iar tu

eşti trupul din care se naşte

o altă condamnare la moarte

scrisoare în pielea goală

sunt aproape om în culoarea asta

şi mi-am învăţat numele pe de rost

dimineaţa îmi este vie până la refuz

de arbori anonimi şi cartiere

tandre

sunt condamnat la viaţă

şi am sângele întemniţat în vene

îţi port în palme cuvântul împletit

iar nopţile îşi ţipă

poatele

în genunchiul de hârtie

sunt răspunsul

abandonat în cearcăne

şi am zâmbetul curat

nevasta fostului director

am deschis o afacere cu produse carnale

într-un arbore matrimonializat

de observatorii de noapte

în care s-au rătăcit ferestre google

şi cai sălbăticiţi de lătratul tastelor

ploua cu pământ limpede în tine

se înjumătăţeau zilele pe la colţul ochiului

iar elefanţi urbani îţi tropăiau

ca nişte apucaţi în vârful unghiilor

până seara târziu când mă părăseai

pentru jobul de mamă

iar eu îţi rămâneam

bărbatul dezbrăcat de maturitate

între sfârcurile purtate în palme

de o lume întreagă

războiul sincerilor

am învăţat să fiu viu

de fiecare dată când tu îţi plimbai ţipătul

de-a lungul respiraţiei mele

ca o năvălire

ca un asediu

o cădere perfect dreaptă într-o moarte

curată

există jumătăţile de ocazie

jumătăţile de oameni cu jumătăţi de sincerităţi

şi sferturile de ore căzute în genunchiul unei domnişoare

care nu a cunoscut niciodată cuminţenia

ridicatului în picioare

uneori

ai putea vedea urcând prin mine

gândurile tale ca nişte vene ruginite

apele sculptate în vârful degetelor

de oameni vechi care nu şi-au auzit niciodată foamea

şuierând printre coaste munţi întregi

femei cu sângele dezbrăcat de cuvinte

şi sfârcurile tari ale unei ane

care îmi zgâriau sărutul

dar am rămas mereu intact după o rătăcire

pentru că mi-am smuls dreptul de a uita

şi mă întreb dacă aerul

şi-a văzut vreodată umbra

lovind pământul

constanta drumului nedrept

eu consum cafeaua odată pe zi

de regulă fără apă

pentru că este mult mai dureros gustul

neînceput

poate din acest motiv nici nu suport ceştile

denaturează alegerea degetelor

prefer să-mi arunc toată foamea într-un pahar

pe jumătate întreg

şi să-mi alungesc orele până la nesimţire

în colţul unui munte cu personalitate

curge aroma unui anotimp feroce

şi este un întuneric aproape isteric

în spatele acestor cuvinte

într-o întindere de arbori abuzaţi

pământul nu şi-a pipăit niciodată umbra

oricum nu pasă nimănui din ce parte

alunecă o respiraţie

sau de câte ori a numărat cineva moartea

orice alegere

se poate oricând transcrie pe curat

nimicul

este cea mai frumoasă imaculare

în care m-aş putea ascunde

deşi o dezbrăcare de vechiul eu

până la începutul pielii

nu ar rezolva niciodată

dilema unei alegeri