dezumanitatea

sunt locuit de unsprezece uşi deschise

în mijlocul aerului ca o grimasă

deasupra căruia se odihnesc

ultimele rânduri de bănci

proaspăt pensionate

şi plouă ca un dispreţ

în trupul acestui cerb cu aripile începute

unde sfârşiturile sunt de fapt

realitatea unui ins cu timpul pe umeri

nu uita că noi

suntem înfometaţi de nepăsare

ne dezlipim lumina dintre degete

ca pe o lehamite urcată

dintr-un cer cu ferestrele goale

nu mai avem tinereţi la îndemână

nici trupurile suflecate în alte trupuri

nu-şi mai sunt spaime

sunt o agonie concretă la capătul tău

iar tu îmi rămâi acelaşi ultimatum

până la începutul lumii

dacă te-aş hrăni din croncănitul unei frunze

îmi vei mai asculta iubirea tăvălindu-se

pe sub piele?