am avut o viaţă de elixir
de aici şi pielea transsubţiată
până la zgomotul umbrei
în care se lovesc sfârşiturile
pâna la nebunia ochiului de
sticlă
în timp ce tu
te-ai reapucat de moarte la
douăzeci şi şapte de ani
eu mă lăsam scuipat de toţi
pereţii
îmi dăruiam respiraţia
ultimului azil
de arbori fără stăpân
smulgeam sângele murdar
din trupul plin de camere
până când aerul îşi arunca
toate venele
lihnite de bătrâneţe
în nechezatul unei herghelii de
ziduri
dacă s-ar putea umbla în lumea
asta
fluierând pe vârfuri
nu m-aş mai frământa că
amintirile mele
sunt nişte epave
iar aerul tău se înşurubează în
plămân
prin mâna unei înecat
pentru că marea
nu a avut niciodată o singură
religie
din acest motiv îţi şi spun
când vei înţelege că mările
au pământ de flori
vei reuşi să adormi împăcată
la sfârşitul săptămânii trecute
cineva mi-a reconstruit chipul
din minute
şi nici măcar nu i-am băgat de
seamă
degetele
în ziua de după
când ne vom duce într-o fără de
seamă
înălţime
tu îmi vei fi stea de mare
iar eu te voi privi prin ochiul
unui întreg Titanic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu