mi-ai izbit în tâmplă moartea
arborelui
ca o declaraţie victoriană
ca o lepădare
până nu am mai simţit tandreţea
ţipătului care îşi dăruia
libertatea
oamenilor cuminţi
şi nu urcam pământul de frică
nu curgeam din mine lumea
de toate treptele
mai bine îmi despleteam din
umeri
toată încărunţirea sângelui tău
de felinoaică
ca să nu mai aud urmele
zdrobindu-şi paşii
în colţul ochiului
mi-am smuls privirea
am îngropat-o departe de orice
înălţime
cu mâinile sfâşiate de toate
acele nopţi
unde se însfârşesc jumătăţile
de minute
şi gările întârziate-n zile
acum
nu mai respiră niciun cuvânt
în pasărea aceasta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu