poem cărunt

între gingiile înduplecate de bătrâneţe

ronţăi fluturi

şi îmi curge un oraş cu riduri întregi

pe sub pleoape

ca o turmă de umeri ridicaţi în sus

o lume cu picioarele desculţe se alungea în sângele tău

ca o linie dreaptă în care nu au existat niciodată

începuturi sau lumini şoptite în largul ferestrei

tu aveai coapsele strânse întretimpuri

eu îmi despleteam străzile crescute

ca o nerăbdare în care uneori

ne îngropam mâinile de toate zilele

în spatele ţipătului ei brunet

un jurnal consemna ţărmurile care îşi izbeau mările

în trupul neted al unui peşte

doar eu

mă condamnam la tăcere

aproape albastru

într-un strigăt de sinceritate

ploaia se abandonează

ca un ultim punct de vedere

al unui ocean dezbrăcat

de peşti

şi cu toate acestea

de undeva a căzut o realitate dreaptă

ca un bulevard de resturi curate

unde liniştea

este aproape înverzită

dacă te-aş sufleca în mijlocul tâmplei

ca pe o cameră de oaspeţi

ţi-ar mai rămâne resturi de viaţă între dinţi

fluturoaică cu aerul zdrobit

în aripi?

foamea de a sta în călcâie îmi amintea de cerul gurii tale

gudurându-şi drumurile

ca o piele limpede

unde dumnezeu lipseşte nemotivat

deoarece el este propria sa absenţă

într-o bucată de apă limpede

sunt atât de întins în viaţa aceasta

încât aş putea inventa orice

chiar şi o femeie cu zâmbetul rotund

de plictiseală

sau o altă mare

pentru un singur peşte

tuturor necredincioşilor mei

tu ştiai că la marginea unui nume

poate atârna o prăbuşire

cu adâncimile ascuţite de la atâta senin

chiar şi o roată împinsă de întâmplare

ajunge la un moment dat întrebarea

unde răspunsul are aceeaşi formă

cu a unui cerc perfect

ştiai că într-un cuib de portative

notele sunt acei munţi sculptaţi

din înaintele stiloului

iar în colţul unei lacrimi trăieşte

jumătatea ultimului arbore

în vârstă de aproape trei cifre

ştiai că numai seara îţi aud mâinile

rostogolindu-şi tăcerea neîncălzită

din vârful buzelor

unde o mare de alb îşi ucide gleznele

şi că orice lumină are cearcănele proaspete

după o cădere întreagă şi pe o parte şi pe cealaltă

a unui obraz

iar cea mai mare greşeală se află în omul

care a crezut că l-a inventat pe dumnezeu

ca pe o fugă

oare viaţa a fost dintotdeauna

cea mai molipsitoare boală?

dintr-un punct şi o virgulă

am băut vin

care avea chipul şi asemănarea ta

şi oamenii erau preparaţi în fiecare seară

de un stol de fluturoaice fără nicio teamă

înăuntrul aripilor

în spatele unui dumnezeu viu

creştea o groapă comună

unde doisprezece mâini îl mimau perfect

şi câtă sângerare am căpătat atunci

când m-am rătăcit

în mine însumi

nu mai am nici piele

nici bătaie de inimă

nici adulmecarea fiarei

în palma ta condamnată la moarte

şi mă întreb

dacă au mai rămas oameni responsabili

în intersecţia aceasta

uitată sub dictatura unui câine surd

dezantropomorfizare

într-o vreme îmi plăcea să adorm în biserica

construită între două femei de piatră

cu palmele încălţate în păduri întregi

de oglinzi în vârstă

şi ploua cu urlete

şi lăcrimau caloriferele

din lanurile cu îngeri sălbăticiţi

în mijlocul dinţilor ca nişte mansarde

dezbrăcate de aripi

şi plângeau statuile în vrăbii

desconspiratele zboruri tandre

unde nu a rămas nimeni să aleagă

restul ochilor ciuguliţi de înălţimi

din acest motiv acord prioritate

primilor zece metri

de moarte dactilografiată

până la îmblânzire

o sală de gală pentru dansul tău de una singură

într-o cădere de vânt pădurea îşi mesteca venele

până la scrâşnetul unui dispreţ cu picioarele rupte

dintr-o parte împărţită în nerăbdare

în cealaltă înnebunită de foame

unde rănile îşi deschid gurile

ca un roi de şerpoaice

în fiecare miercuri seara

tata îşi construia cărţi noi

le vindea cuprinsul la kilogram

chiar şi umbra cu oasele curate ale mamei

erau la ofertă

şase lei şi patruzeci şi nouă de bani

de culori tăvălite

în rânjetul împingătorilor de lumi

eu măturam toate înserările

cu o pană

aproape de inima mamei

pentru a putea fi răsfoite în linişte

de toţi negustorii de păsări involuntare

colecţionarii de seminţe

chiar şi femeile uşoare de prea mult iubit

doar hoitarii nu aveau acces

între ovarele ei

şi de la atât de multă despletire

mi s-a tocit sângele pe la vârfuri

doar şerpoaica s-a împerecheat cu un vultur

până s-au închis toate rănile

din copacul acesta

orele mele au ochii închişi

sunt închisul
din genunchiul unei fotografii
şi am trupul acoperit de ore
în palmele acestea

singurătăţile
au fost mereu oraşele îngerilor
doar cel care reuşea să convingă prin tandreţe
ştia tot
şi tocmai el avea în loc de suflet
o mare întreagă

poate de asta
oamenii care locuiesc în viaţa mea
au cearcănele îmbâcsite de lumină
şi doamne ce greu se poate şterge
prezentul acesta

atenţie cad frunze

ce este verdele?
o lume proiectată să curgă iresponsabil
deasupra unei păduri de umbre
unde rădăcinile sunt răsfoite
de toate frunzele

sau poate o înălţime cu urechile găurite
de zâmbetul unei făt-frumoase
în care m-am întâmplat
de vreun sfert de oră

ce este atunci lumea?
probabil un alt adevăr numărat pe toate degetele

***

mi-ar place să mă arunc în lungul pământului
ca o sinceritate
ca o răzvrătire de dumnezei închiriaţi cu ora
să am venele suflecate între cuvinte
până nu mai simt nicio alunecare
de-a curmezişul pietrei

mi-ar place să te îmbolnăvesc iremediabil
de mine
să te hrănesc din înfometarea unei păsări
cu toate degetele pline
de străzi

aşa
ne-am fi oraşe o viaţă întreagă
tu
vei cultiva balene în puţinul ferestrei
iar eu ţi-aş desena zâmbetul

din jumătăţi în jumătăţi de culoare

opt şi jumătate de foame

pentru că astăzi lumea din noi

îşi spală mâinile

la sfârşitul oraşului

ţi-ai aruncat nopţile murdare

aproape de largul unui ocean tânăr

şi ai aşteptat să auzi malurile

ciocnindu-şi înaintele

într-un anotimp de cifre

şi era atât de mult întuneric în palmele tale

încât nu ne mai vedeam tăcerea

zdrobindu-se de pământ

degustă-mă până la sânge

ţipătul

are propria lui umbră izbind zidul

ecourile se răzvrătesc

ca un cortegiu de peşti începuţi

în pielea ultimului munte adânc

şi din acest motiv

adevărul acesta inundat de bătrâneţe

are glasul ascuţit de frică

în tălpile tale

pentru că un sărut în alb este ca o fugă

subpiele

ca o aruncare în departele trupului

unde nu se mai aude cuibărindu-se

niciun obraz insistent

nu am găsit niciodată o noapte întreagă

în braţele femeilor mele

doar mirosul greu al dimineţilor

care nu-şi înţelegeau răbdarea

din zvârcolirea genunchiului

şi orele proaspăt aruncate între aşternuturi

care nu se mai întâmplau

erau doar nişte aminteli

despre toate muririle mele

neîncepute

reeducarea realităţii

am avut o viaţă de elixir

de aici şi pielea transsubţiată

până la zgomotul umbrei

în care se lovesc sfârşiturile

pâna la nebunia ochiului de sticlă

în timp ce tu

te-ai reapucat de moarte la douăzeci şi şapte de ani

eu mă lăsam scuipat de toţi pereţii

îmi dăruiam respiraţia ultimului azil

de arbori fără stăpân

smulgeam sângele murdar

din trupul plin de camere

până când aerul îşi arunca toate venele

lihnite de bătrâneţe

în nechezatul unei herghelii de ziduri

dacă s-ar putea umbla în lumea asta

fluierând pe vârfuri

nu m-aş mai frământa că amintirile mele

sunt nişte epave

iar aerul tău se înşurubează în plămân

prin mâna unei înecat

pentru că marea

nu a avut niciodată o singură religie

din acest motiv îţi şi spun

când vei înţelege că mările

au pământ de flori

vei reuşi să adormi împăcată

la sfârşitul săptămânii trecute

cineva mi-a reconstruit chipul din minute

şi nici măcar nu i-am băgat de seamă

degetele

în ziua de după

când ne vom duce într-o fără de seamă

înălţime

tu îmi vei fi stea de mare

iar eu te voi privi prin ochiul

unui întreg Titanic

dezumanitatea

sunt locuit de unsprezece uşi deschise

în mijlocul aerului ca o grimasă

deasupra căruia se odihnesc

ultimele rânduri de bănci

proaspăt pensionate

şi plouă ca un dispreţ

în trupul acestui cerb cu aripile începute

unde sfârşiturile sunt de fapt

realitatea unui ins cu timpul pe umeri

nu uita că noi

suntem înfometaţi de nepăsare

ne dezlipim lumina dintre degete

ca pe o lehamite urcată

dintr-un cer cu ferestrele goale

nu mai avem tinereţi la îndemână

nici trupurile suflecate în alte trupuri

nu-şi mai sunt spaime

sunt o agonie concretă la capătul tău

iar tu îmi rămâi acelaşi ultimatum

până la începutul lumii

dacă te-aş hrăni din croncănitul unei frunze

îmi vei mai asculta iubirea tăvălindu-se

pe sub piele?

dacă ţi-aş gusta gingiile de restul drumurilor

simţi iubirea mea cum ne aleargă viaţa în mijlocul venelor

ca o vijelie desculţă?

simţi cum ne culegem trupurile unul din celălalt

la sfârşitul fiecărei fraze din patul ăsta mare?

mâine

îţi voi descifra liniştea care îţi acoperă pielea

îniubeşte-mă odată pe lună

sau dincolo de jumătatea fotografiei

acolo unde nu se aude nimicul hârtiei alungindu-şi vârful degetelor

pe sub sângele meu

o cafea cu sufletul la gură

nu îţi aud mâinile rostogolindu-se

la suprafaţa apei unde se boteza pământul

de murdăria umblaţilor

sunt un declaraţionist în care se tăvăleşte

un munte încălţat de toate înălţimile

ultimului cuvânt în viaţă

dacă aş vinde certitudini la bucată

m-aş îmbogăţi de oameni

iar ziua de astăzi nu ar ajunge niciodată

un alt condamnat la ghilotină

vântul şi-ar auzi vânturarea

rupându-şi coastele într-o noapte

sărită pe litere

la sfârşitul femeilor unde s-a aplecat să moară

ultimul oraş tânăr

iar tu iubito mi-ai fi mâine-le

din fiecare zi

dacă aş mima începutul

toate poveştile trecutului îmi vor cotrobăi sângele

despre ce ar fi putut să fie

dacă el nu ar fi fost

când mâinile tale spală lumina

uitată în ochiul meu drept

ca o blasfemie

nu mai bag de seamă dacă eu sunt mizeria ta

sau murdăria întregului pământ

pentru că tu speli egal iubirea mea

şi afară

şi înăuntru

pe dinafară

dacă m-ai iubi cu ambele mâini

îţi vei da seama cine este tăcerea mea

de unde aştept

creşterea lumii

dar dacă mă vei şterge puţin mai apăsat

mă vei ierta de toate nopţile pierdute

pe dinăuntru

imediat ce trece de ora 17

nu am desconsiderat niciodată omul care se apleacă

să-şi scrie numele cu degetul în pământ

sunt animalul care se află sub tălpile tuturor

eu denaturez sensurile

răstălmăcesc ceasurile

pentru că sunt sintaxa din care începe totul

tu

te târăşti cu ultima speranţă la buza străzilor

care îmi curg prin vene ca turbatele şi priveşti dincolo de muntele de nisip

o nesfârşită stârpire îţi zâmbeşte nedumerită

apoi a căzut pocnitura din spatele pereţilor

şi ai vrut să alergi să vezi cine s-a mai sinucis astăzi

stai femeie!

stai!

sunt doar copitele unui cal tânăr în asfalt

oraşul se răspândea ca o boală îngrozitoare

în spatele pielii noastre

dar eu îmi port liniştea în tălpile tale de femeie neavută

în nicio uşă

mi-ai spus linişteşte-te animalule tânăr

nici măcar astăzi nu te-a căutat nimeni

mâine se apropie ora 17

când nu ne mai căută nimeni

niciodată

te vei prelinge printre degetele mele

vouă am să vă dăruiesc oraşul acesta nou nouţ

imediat ce trece de ora 17

nu am desconsiderat niciodată omul care se apleacă

să-şi scrie numele cu degetul în pământ

sunt animalul care se află sub tălpile tuturor

eu denaturez sensurile

răstălmăcesc ceasurile

pentru că sunt sintaxa din care începe totul

tu

te târăşti cu ultima speranţă la buza străzilor

care îmi curg prin vene ca turbatele şi priveşti dincolo de muntele de nisip

o nesfârşită stârpire îţi zâmbeşte nedumerită

apoi a căzut pocnitura din spatele pereţilor

şi ai vrut să alergi să vezi cine s-a mai sinucis astăzi

stai femeie!

stai!

sunt doar copitele unui cal tânăr în asfalt

oraşul se răspândea ca o boală îngrozitoare

în spatele pielii noastre

dar eu îmi port liniştea în tălpile tale de femeie neavută

în nicio uşă

mi-ai spus linişteşte-te animalule tânăr

nici măcar astăzi nu te-a căutat nimeni

mâine se apropie ora 17

când nu ne mai căută nimeni

niciodată

te vei prelinge printre degetele mele

vouă am să vă dăruiesc oraşul acesta nou nouţ

o altă lume soul

mi-ai izbit în tâmplă moartea arborelui

ca o declaraţie victoriană

ca o lepădare

până nu am mai simţit tandreţea

ţipătului care îşi dăruia libertatea

oamenilor cuminţi

şi nu urcam pământul de frică

nu curgeam din mine lumea

de toate treptele

mai bine îmi despleteam din umeri

toată încărunţirea sângelui tău

de felinoaică

ca să nu mai aud urmele zdrobindu-şi paşii

în colţul ochiului

mi-am smuls privirea

am îngropat-o departe de orice înălţime

cu mâinile sfâşiate de toate acele nopţi

unde se însfârşesc jumătăţile de minute

şi gările întârziate-n zile

acum

nu mai respiră niciun cuvânt

în pasărea aceasta

dezmăţul ferestrei şi lumea pe bucăţi

nu am răbdare să-mi dezbrac trupul de pietre
ar creşte un munte întreg de înălţime
iar umbra ta îngrămădită pe cer
s-ar fi umplut la răstimpuri
de toate jumătăţile oraşului

dacă mi-aş fi spus adevărul
ar fi apărut o altă trupaşă
cu un monstru de lemn în spinare
să mă întrebe ce este viciul acesta

ar putea să fie o artă
sau o literă
din care doar ultimii oameni
au dreptul de a sorbi cucuta
acelui cuvânt

dacă ţi-aş sculpta plânsul
cineva o să pună vocalele
tu vei desena tăcerile dintre sunete

iar dumnezeu ritmul

honey

bărbatul care îşi spală sufletul

doar cu palmele iubitei

era de fapt un perete nu foarte mare de statură

unde îşi ştergea obrazul

tăcerea altei zile

seara îşi încălţă inima în părul tău

unde niciun ţipăt nu-şi simte umerii adânci

numai dimineţile se dezbracă

de tot târziul

poate dacă ne-am lovi ecoul în simplitate

ne vom auzi crescând unul din celălalt

mâinile

şi eram atât de tineri în pământul acesta

când ne rătăceam culorile în mijlocul lumii

iar lumea îşi număra zidurile

în pumnii îngenunchiaţi

de frig

la o nemărginire cu ochii deschişi

deşi mama m-a născut cu intenţii bune

jumătatea în care aveam deplină încredere

nu-şi eliberase complet nerăbdarea

era ca un carnet de notiţe

unde se aruncau ultimele ştiri

despre ploile cu pământ curat

din glasul ultimului samaritean

mi-ar fi plăcut

să-mi pot număra viaţa pe degete

aşa

ţi-aş fi putut spune din ce parte

îmi poţi asculta urmele

însă tu nu ai respirat niciodată o îmbrăţişare de solzi

pentru că nicio realitate nu se poate desena artistic

la fel cum niciun arbore nu ştie să se decojească

de pădurile trecute

blocurile mele sunt bolnave de ani

umbra ciopleşte în auz cartiere de oameni întregi

până în somnul de proastă calitate

unde ţipă întunericul

ca un cor de prunci

ţi-am învăţat viaţa pe de rost

alungit în pieptul tău săturat de mâini

oare ai ştiut vreodată ce ne aşteaptă

când ni se usucă sângele?

oricum am să te privesc în noaptea aceasta

cum torci liniştită cearceafurile

în care ne-am întâmplat

poate am să te las să te joci în carnea mea

apoi vom face dragoste de toţi banii

sau poate te voi conduce

spre umărul stâng al camerei

şi ne vom scrie mesaje de pe telefoanele mobile

aşa mă iubeşti cu toate cuvintele

mâine

îţi voi încheia anotimpul acesta la piept

şi voi aştepta să-mi scrii

despre iubire