descântătorul avea mâinile
încântate
de apropierea tăişului dintr-un colţ
proptit în apropiere
şi se auzea o tăcere zilnică în
umărul său drept
din care crescuse un delfin
doar culoarea vârstei atârna
deasupra drumarilor
de cafenea
unde un dumnezeu adevărat se
încălzea într-un cuvânt
înconjurat de arboroaice tinere
care mimau perfect
rădăcinile
uneori din pură curiozitate
inventez oameni
cu frunzele curate
şi le ofer libertatea
ghiveciului
unde luminile au ridurile
puţine
iar ferestrele se numără pe
degete
de fiecare dată
nu am ştiut niciodată cum aş
putea începe să fiu
şi pentru că tu eşti lipsa mea
mă întreb
oare vom reuşi vreodată să
devenim?
dacă aş deşuruba blocul de
toate zidurile drepte
până i se văd oasele întinse
prin toate sufletele
ca nişte păsări de noapte cu
picioarele îmblânzite
de răspunsuri
vei mai creşte licurici în
sertarul noptierei
pe care dimineaţa să-i încalţi
ca pe nişte lumini curate?
Să devenim descântători de tăceri
RăspundețiȘtergereîn movila proaspăt crescută,
peste care se îngrămădesc bocitoarele,
mimând şi improvizând
rădăcinile in pumnul de lut,
fără însemnătate...
doar aprinsă-i curiozitatea
şi pură,
„inventând oameni
cu frunzele curate...”