Realitatea care mă sperie cel
mai mult, aparţine ultimului copil construit în genunchiul unui zeu de unică
folosinţă. Nu îşi înţelegea degetele, drept urmare nu a învăţat niciodată să
numere.
Nu îşi recunoştea vocea,în vocea zeului. Din acest motiv nu
a vorbit niciodată citeţ. Doar mima începutul şi sfârşitul cuvintelor. Uneori
nici nu era în el însuşi cu adevărat. Nici în mersul zeului de-a lungul
pământului. Doar exista. Fără numere, fără glas, fără el, în pământul unde
murise zeul.
Atunci a înţeles de ce nu a reuşit vreodată să îşi vadă
umbra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu