descântecul nebuniei

înaintea ochilor tăi

răsăritul atârna lihnit

de bătrâneţe

un munte infectat de picioare

şi-a ucis moartea

de şapte ori

până să înţeleagă timpul aşternut

în pietre

a urmat liniştea

până în creştetul umerilor

şi eu sprijinind aerul

din care nu eram sigur

dacă voi mai ieşi în viaţă

după preţul cântărit în oameni

numai Dumnezeu mai era în stare

să fie viu

şi porţile cusute la gură de îngrozirea trupurilor

zidurile de carne care se prăbuşeau insistent

într-un orizont tâmpit

unde hoţii de sfârşituri

omul năpădit de murire

şi desfrânarea neînfricaţilor

se înfruntau în linie dreaptă

în anotimpul destinat culorilor

a mai rămas doar stiletul

ce îl porţi între coaste

pentru a înjunghia regine