răspunde-mă

dacă într-o fereastră construieşti o scară

cu treptele încolăcite în piciorul cuminte

al unui călător de performanţă

lumea se culege din lume

de toate răutăţile

cu o grimasă

am sfărâmat o statuie

sălbatică

apoi am învăţat să merg

pe sub pielea unei magdalene

până când termina tâmplarul de sculptat drumuri

în mijlocul apei

pentru a trece grămezile de îngeroaice

lihnite de foame

poezie cu ochii închişi

din trupul unui arbore

care îşi făcuse cuib între venele tale

noaptea îşi păstra călcâiele rupte

în bunăvoinţa trotuarului

chiar lângă stolul de ore sălbăticite cu forţa

ultimului tată de femeie

care avea cuvintele mici de fiecare dată

când se îmbăta în dreapta unui colţulier

cu mâinile roase de viaţă

dinspre început

toată călătoria aceasta era ca un carnaval bolnav

în burta lui erai doar tu singură

şi un obraz îmblânzit

de realitate

încuvântul

dacă decojeşti un om de toată pielea murdară
la un moment dat vei găsi un alt om cu pielea transparent de simplă
acesta din urmă nu se caută în el
se ascunde în primul
pentru a înţelege de ce viaţa se întâmplă cu venele înfundate
la fiecare a zecea treaptă

în moartea mea se ascund actriţe

în oraşul tău

străzile sunt spălate cu umbre

cuvintele sunt locuinţe de o singură persoană

iar frunzele se plimbă doar noaptea

când nu se aud zâmbetele rădăcinilor

eu

sunt inventatul dintre virgule

în moartea mea se ascund actriţe

cu degetele încruntate

sunt piciorul rupt al iepurelui mecanic

pe care s-a mizat o viaţă întreagă

conversează-mă

astăzi

am prins două străzi de urechi

am dat cu ele de pământ o singură dată

şi a apărut un singur păsăroi

cu tichie de mărgăritar în colţul ochiului

care îşi ascuţea ghearele

într-un munte de oboseală

orele

au gustul bătrân în burta unui oraş temporar

unde bulevardele culeg moartea

numai în şir indian

mâine plec iubito

să-mi cotrobăi viaţa

în care tropăie o singură culoare

scrisoarea unui neluminat către iubita lui

din trupul unei femei răsfoite

în singurătate

am construit o notă de subsol fără frunze

unde culorile se adulmecă cu timpul

ca două convulsii de metronom

ce se ciocnesc sfioase pe la colţurile

gândurilor

apoi mi-am făcut intrarea în lume

cu un ţipăt nepriceput

pe care nu l-am mai auzit până la maturitate

când respira singur

şi se mişca singur

abia atunci mi-am dat seama că trăiesc

în jurul ochiului stâng

unde un samaritean a cultivat apă sărată

şi am învăţat să mimez sila faţă de mine însumi

în mijlocul străzii

te-am zărit trecând

o făt-frumoasă care mi s-a întâmplat

în vremea când eram stăpânul hergheliilor

de îngeri

iar frica nu-mi intrase încă printre unghii

apoi te-am rugat să-mi laşi puţin din tine

dar nu cuvintele

pentru că din ele nu se nasc oameni

ci motivele pe care o mamă le poartă cu ea

pe deasupra genunchiului meu stâng

aşa am să ştiu exact dacă iubirea noastră

este o trecere

sau doar în treacăt

unicornul

nu poţi îmblânzi cerul prin rugăminţi

dumnezeii nu sunt întotdeauna atenţi

la jocul de cărţi

dintre un peşte spadă şi un om

cu ochii cuminţi

există tragedie fără moarte?

ferestrele au geamurile ciuruite de glasuri

despletite de aparenţe

şi chiar dacă am reflux este vocea mea iubito

sub care te trezeşti dimineaţa

drept urmare
vei spăla apele dinăuntr-ul lor

dacă mi-aş şterge sângele de culoare

în pragul uşii

îţi vei mai linge tălpile

când ajungi acasă?

tu desenezi lumini cu degetul

ştiai că

inclusiv pământul a fost cultivat de cineva

nodurile pot fi sparte doar pe hârtie

iar îngeria a fost la început un peşte

cu literele mici

într-un cuvânt am cusut o pasăre

cu ferestrele goale de bună voie

pentru că oceanele eşuate

în ieri-ul ochiului

este doar un alt fel de a porunci cerului

să arunce îngeri iresponsabili

iubito

doar pentru o scurtă vreme te vei plictisi

până când ai să mă naşti

încă odată

şi vei afla cum este de fapt

dragostea mea

acum-ul de dincolo

când zidurile îşi sărută înălţimile

cu palmele descălţate

şi orele se gudură în spatele blocului

unde tu mesteci arbori de cafea

pentru a rămâne trează în pieptul meu

ne-am amestecat unul în celălalt

sângele

până la ultimul cuvânt

nu-i aşa

că ne vom mai auzi îmbrăţişarea

la sfârşitul lumii?

culege-mă din viaţa ta

îşi cotrobăia sângele până în cel mai mic detaliu

acolo unde culoarea nu este aşa carnivoră

ca la începutul vieţii

şi îşi cântărea pleoapele în palme

le strivea o singură zi de naştere

acum avea timp suficient să facă o groapă

în mijlocul apei

chiar acolo unde nu se încruntă niciun mal

aici îşi ascundea nopţile pierdute

insistenţele

şi număratul degetelor

apoi se încălţa în genunchiul ultimului meduz

crescut dintr-un vers alb

crescătorul de pământ proaspăt

descântătorul avea mâinile încântate

de apropierea tăişului dintr-un colţ

proptit în apropiere

şi se auzea o tăcere zilnică în umărul său drept

din care crescuse un delfin

doar culoarea vârstei atârna deasupra drumarilor

de cafenea

unde un dumnezeu adevărat se încălzea într-un cuvânt

înconjurat de arboroaice tinere

care mimau perfect

rădăcinile

uneori din pură curiozitate inventez oameni

cu frunzele curate

şi le ofer libertatea ghiveciului

unde luminile au ridurile puţine

iar ferestrele se numără pe degete

de fiecare dată

nu am ştiut niciodată cum aş putea începe să fiu

şi pentru că tu eşti lipsa mea

mă întreb

oare vom reuşi vreodată să devenim?

dacă aş deşuruba blocul de toate zidurile drepte

până i se văd oasele întinse prin toate sufletele

ca nişte păsări de noapte cu picioarele îmblânzite

de răspunsuri

vei mai creşte licurici în sertarul noptierei

pe care dimineaţa să-i încalţi

ca pe nişte lumini curate?

strâmt de tine

,,ai putea să-mi pictezi sufletul?"

ţi-am cules un ciorchine de îngeri sălbatici

dintr-un loc

unde nici dumnezeii nu se avântă să umble

cu degetele neîmblânzite

tu

îmi desenai urletele într-un zid de umeri

şi îmi învăţai vocea pe de rost

dacă aş picta un roi de balene

cu o sabie proaspătă

îngeroaicele ar ţopăi de-a lungul apei

ca nebunele

însă nu toţi oamenii înalţi

sunt urmaşii lui Adam

omul cu oasele drepte

îţi ascultam moartea alunecând

în piciorul descântat al unui perete

deasupra căruia un ins desena oglinzi

cu degetul

tu

colecţionai anotimpurile abandonate în cuvinte

în stânga unei zile

cu numele dezvirginat de o mie de virgule

un bărbat săpa o groapă în burta unei femei tinere

pentru a-şi potoli foamea de foame

apoi se lovea peste obrajii nou-nouţi

cu degetele retezate de singurătate

şi îşi încălţa tălpile cu o viaţă proaspătă

duminica în timpul liturghiei

cum este să ai în loc de suflet un munte

iar în loc de revoltă

o meduză?

ai mai putea să te închini dacă genuchiul

ţi-ar fi un ocean?

iubito

viaţa mea nu a avut niciodată măreţie

este doar o încercuire

de minute seducătoare

o lumină strivită în care doi îngeri

se dezbracă de bătrâneţe

ieri am fost cât se poate de viu iar tu întreagă deasupra mea

dacă iei o piatră mică de statură

şi sculptezi exact în mijlocul ei

o singură noapte

pământul se va acoperi

de sinceritate

ochii vor deveni păsări călătoare

în largul munţilor

iar din inima ta vor creşte două oraşe

cu tălpile goale

din acest motiv

cultiv lumină în pieptul tău

tu

îmi pictezi sufletul într-o mare

întreagă

Adina

palmele tale lăcrimează jumătatea

într-un cor de păsări cu noaptea în cap

peste care atârnă vântul

ca o cortină

într-un colţ îţi respiram sângele

iar tu

îmi spuneai ce cald miroase pielea mea

şi ne auzeam tremuratul

la sfârşitul patului

când ne ajungeau din urmă dimineţile

şi ziua îţi scălda tălpile

ca o îmbrăţişare

îţi strângeam sufletul în braţe

până nu se mai auzea nicio oră

în gemetele tale

nenăscutei mele

când dumnezeu inventează culori

lumea se împarte

între destinatari

cuvinte goale

şi mâini în care bălteşte lumina

ca o limpezime ascuţită în care frumuseţea

nu durează mult

doar apele sculptează credincioşi

printre rânduri

despletitorul de pietre

într-un morman de răbdare

s-a ascuns un înger

cu trupul sfâşiat de tandreţe

ştia că ultimii trei arbori

care evadaseră din ochiul unui stăpân de culoare

au fost în sfârşit prinşi

şi condamnaţi la viaţă într-un perete

în care au fost ucise toate uşile

deschise

în fiecare dimineaţă

oamenii

se sălbăticesc unul pe celălalt

pietrele învaţă să umble în picioare

iar planeta s-a înconjurat de trupuri

care mimează desăvârşit

îngeria

descântecul nebuniei

înaintea ochilor tăi

răsăritul atârna lihnit

de bătrâneţe

un munte infectat de picioare

şi-a ucis moartea

de şapte ori

până să înţeleagă timpul aşternut

în pietre

a urmat liniştea

până în creştetul umerilor

şi eu sprijinind aerul

din care nu eram sigur

dacă voi mai ieşi în viaţă

după preţul cântărit în oameni

numai Dumnezeu mai era în stare

să fie viu

şi porţile cusute la gură de îngrozirea trupurilor

zidurile de carne care se prăbuşeau insistent

într-un orizont tâmpit

unde hoţii de sfârşituri

omul năpădit de murire

şi desfrânarea neînfricaţilor

se înfruntau în linie dreaptă

în anotimpul destinat culorilor

a mai rămas doar stiletul

ce îl porţi între coaste

pentru a înjunghia regine

seraiul unui bărbat sculptat într-un perete alb

la ultima cădere din largul pământului

îngeroaica

a reuşit să-şi înveţe moartea pe de rost

îşi purta anotimpurile în umărul

încercuit de fluturi sufletişti

şi asculta

cum se rătăceau în ea

bărbaţi de unică folosinţă

în obrazul drept

şi-a cusut un bulevard tânăr

apoi şi-a răsfoit tălpile pline de semne

a încercat să citească cuvintele

de pe flăcări

şi a interzis oamenilor să-şi mai odihnească palmele

în umerii ei

doar măicuţele de companie sunt obligate să ceară asta

omul cu pământ în palme

,, priveşte mamă ce moarte puţină port în braţe"

dacă ai sculpta într-un munte

o piatră tânără

nu ai mai avea timp să îţi fie dor

de mine

pentru că îmi atârnă cerul de gât

cu buzele limpezi

şi restul zilelor care se scurg în pământ

au mâinile legate în jurul ochilor

poem scris în memoria lui Romulus Vulpescu

urlătoarea cipciripitorul şi restul pereţilor

voi încerca să am echilibrul zilelor

care îmi curg prin vene

asemeni unui reflexionist ce nu distinge

diferenţa dintre o trecere de pietoni

şi o coasă purtată de o femeie

închisă la culoare

sau aş putea să beau o lume întreagă

până nu aş mai sta în picioare

şi tolănit între coapsele unei nopţi sincere

aş descifra albul pereţilor

până la imaculare

în orice caz

prefer să smulg pământul de sub picioarele blocului tău

ca să te prăbuşeşti mai aproape de mine

aşa

nu îmi vei spune că inconsistenţa mea

te îndeamnă la necăutare

iar eu

nu pierd timpul să-ţi scriu în sânge

că ultimele jumătăţi de oameni

nu se mai construiesc de foarte multă vreme

eu unul

nu am auzit niciodată un munte

împiedicându-se de pietre

în mine ai deschis ultima fereastră

,, doar privesc în tine lumea"

mi-am legat femeile de sfârşitul zilei

până li s-a făcut sete

de viaţă

şi le privesc cum transpiră frumuseţea

de-a lungul coapselor

ca o sângerare masivă

de tinereţe

mă arunc apoi sub tălpile lor mici

să-mi frământe tăcerea

de la început până la început

într-o femeie care a murit deodată

,, vrei să-mi încercuieşti tăcerea?"

nu am reuşit niciodată să pictez un ţipăt

oricât de drepte mi-ar fi fost gândurile

de fiecare dată mâinile îmi tăceau

încercuite de ziuă

sunt omul cu tălpile murdare de fugă

care iarna numără ecourile

uitate într-un călcâi

de femeie tânără

şi am pielea proaspăt construită în locul acesta

unde oamenii înoată în pământ

doar sângele tău îmi strigă numele

odată pe zi

focul care arde sub apă

dacă sapi cu unghiile o înălţime

în trupul unei culori încărunţite

îl vei vedea pe îmblânzitorul de arbori

căutându-şi chipul cu degetul

într-o picătură de apă

dar este doar astăzi

şi îngerii se târăsc pe sub pământ

ca un cortegiu de lumini

în care îşi şterg picioarele

ultimele două zâne de profesie

şi zidul construit din ane

mâine

îţi voi şterge trupul acoperit de glasul meu

aşa vei reuşi

să adormi

arborii deschişi la culoare

încuvântarea literei a fost oferită unui singur trup

cu degetele proaspete

despre care se ştia doar

că nu îşi aparţinuse niciodată

uneori se ridica în piciorul sănătos

şi prindea răsăritul de la început

alteori admira cerbul adormit

în care îşi făcuseră cuib o hoardă întreagă

de fluturi albaştri

câteodată desena cuvinte în fereastra puţină

uitată în zâmbetul mamei sale

care atârna tiptil la jumătatea norocoasă

a tatălui său  în care muriseră

trecuturi întregi

şi ultimul arbore adânc

acesta era motivul pentru care nu atingea culorile

dimineaţa

doar umbrele lor căzute în pământ

la marginea întunericului

pieptul său este împlinit de câmpuri de bătălie

şi litere muribunde

de unde curge lumina

pe furiş

neminunea

când te feream de viol şi sabie

lumea nu era dreaptă iubito

nu se aşeza în marginile tale

ca o mamă bună

din cauza asta eu am ajuns

cultivatorul de păsări

iar tu îţi numărai anii pe degete

ne muşcăm reciproc de viaţă

inventăm jumătăţi de umbre

şi ne ştergem lumina stropită în tâmple

uneori murim împreună

de mai multe ori pe zi

când recităm pereţi interzişi

cu jumătatea adevărată

a inimii

fereastra spre normalitate

Realitatea care mă sperie cel mai mult, aparţine ultimului copil construit în genunchiul unui zeu de unică folosinţă. Nu îşi înţelegea degetele, drept urmare nu a învăţat niciodată să numere.

         Nu îşi recunoştea vocea,în vocea zeului. Din acest motiv nu a vorbit niciodată citeţ. Doar mima începutul şi sfârşitul cuvintelor. Uneori nici nu era în el însuşi cu adevărat. Nici în mersul zeului de-a lungul pământului. Doar exista. Fără numere, fără glas, fără el, în pământul unde murise zeul.

         Atunci a înţeles de ce nu a reuşit vreodată să îşi vadă umbra.

femeia cu pământ în braţe

,,mâine îţi voi construi o linişte nou-nouţă"

în dreapta

un cârd de oameni îmblânzeau arbori

cu mâinile curate

alţii cultivau culori în vârful pământului

şi te priveau cum îţi atârnă străzile întregi

din colţul buzelor

cum îţi cari în buzunare trupurile

iubiţilor de o noapte

morţi de tristeţe la o intersecţie de cuvântaşi

în care noaptea latră

ca o isterică

dacă aş face o groapă

într-un câmp cu ochii deschişi

lumina s-ar transforma într-o femeie frumoasă

în călcâiele mele

lumea ar intra în lume

şi toţi am avea ţipetele drepte

trasul de timp şi o seniorita cu mâinile nou-nouţe

ultima dată când am inventat o linie dreaptă

pe sub trupul său trecea un drum

cu pietrele înfundate până în carne

şi liniştea era doar o stare de spirit

în spatele animalului

oraşele deveniseră planete

dar nu le auzea cum îi ciuguleau inima

bucată cu bucată

nu dormea

nu auzea

nu mânca

doar privea cerul

uneori râdea ca nebunul

şi se biciuia cu orizontul

peste umeri

din acest motiv

oamenii l-au lăsat în plata domnului

îşi pierduse minţile întregi

şi afara ploua cu sinceritate

dintr-o parte în alta a peretelui

o lumină nătângă avea nasturii descheiaţi

la piept

însă tu

zdrobeai orele în călcâie

trăgeai de urechi zidurile până se transformau

în oameni vii

iar seara îţi chemi viaţa

cu un singur urlet

însă

nu îţi mărturisesc nici lumina întemniţată

în palmele nebunului

nici orele îmblânzite

în oamenii cu mâinile neîncepute

sunt doar viul ce a mai rămas din tine