te dezdrăgostesc

nu am întâlnit niciodată maluri

cu spatele drept într-un lac

unde sânul tău

desenează timpul cu litere mici

nu se mai aud cercuri  limpezi

târându-şi unghiile în colţul ultimei ore

în care se află o intersecţie de păsări

dintr-o altă tinereţe cu sângele îmbâcsit

de chipuri

acopăr pământul cu umerii tăi decojiţi de singurătate

şi îţi culeg trupul din culorile care nu au învăţat

să vorbească citeţ

din acest motiv iubito

nu ascult zilele prăbuşindu-se în oameni

cu buzele strânse

ar trebui să descifrez mult  prea multe nopţi

dintr-un singură frunte

şi nu am viaţa învăţată pe de rost

am urcat în pielea unui munte fricile tale

ca o lume întreagă

în care degetele pietrelor îşi ţipau luciditatea

despărţirilor din fiecare zi când îţi auzeam bărbia tremurând

în glasul meu

m-aş îngropa într-un an de sinceritate unde secundele au chipul

descălţat de linişte şi aş inventa necuprinsul  în ochiul tău drept

în stângul îmi voi descoperi inima zbătându-se

şi mâna dreaptă

de unde îţi dăruiesc

zâmbetul

o minune mai mică

când dumnezeu inventează culori

lumea se împarte

între destinatari

cuvinte goale

şi mâini în care bălteşte lumina

ca o limpezime ascuţită în care frumuseţea

nu durează mult

doar apele sculptează credincioşi

printre rânduri

două jumătăţi cu fruntea în beznă

urletul zidurilor cu spatele gol

aparţinea unui animal cu picioarele sculptate

într-un copac slab la înfăţişare

şi de jur împrejur mâini de femei tinere

peste care atârnă aerul ca un prilej

pentru că următorul sân al tău a rămas nemângâiat

greu a fost timpului meu să te ţin locului

mai ales de când ai devenit stăpână peste regatul leilor

şi mi-ai mărturisit că nemărginirea

încape într-o jumătate de bărbat

apoi într-o singură unghie

din acest motiv

la jumătatea fiecărei zile

o altă jumătate de tren opreşte într-o jumătate de gară

ca să adune toate părţile stângi din trupul meu

şi restul lumii aşteptând în jumătăţi de colţuri

nu este bătaie de orologiu ceea ce auzi

sunt cârje lovite unele de celelalte şi tălpi răstite

în burţile caldarâmului din care a căzut un singur strop de sânge

verde

aceasta este culoarea

în care îţi întemniţezi bărbaţii

la fiecare jumătate de oră când nu mai rămâne nimeni

să audă cum se prăbuşesc străzile în palme

înceruirea sau furtul albastrului

dacă aş fi un lac

trupul meu nu ar avea nicio margine senină

mi-aş rupe mijlocul cu degetele tinere

chiar la începutul ultimului cerc

şi te-aş întemniţa cu mânile goale

până nu îţi vei mai recunoaşte

gustul sângelui

tu ai fost mereu femeia cu picioarele zidite în mare

un singur ochi drept

unde crescuseră  două guri mici

ca să respire soarele cu pielea aruncată în sus

şi coapsele pline de zâmbet muşcând din umeri

anotimpurile

dacă aş fi un arbore

carnea mea ar fi fost o frunză dezbrăcată

de ţipăt

picioarele mele ar fi avut pământul rupt

sub tălpi şi o lume întreagă

curgând în mine

 (Din Vol. Dimineţi cu Mâinile Încercuite)

A

când am deschis orele cu degetele curate

în fruntea ta era noapte

şi nu se auzea întunericul zâmbind

doar o inimă timidă deasupra căreia se odihnea

cerul

într-un ocean cu marginile cusute în tălpi

sunt doar eu

descifrând lumina dintr-un minut de singurătate

odată pe zi

în fiecare zi

când înfloreşte albul

plecăciunea arborelui

Rădăcinile mele nu au crescut niciodată în lumină, deoarece nu aveau ochii înfloriţi cum trebuie. Erau mai mult înăuntrul pământului cu mâinile începute. Descifrau verdele. Şi ascultau cum pleacă oamenii. Unul lângă celălalt.
Rădăcinile noastre nu au ascultat niciodată soarele.


Uneori te naşti din mine
Alteori găsesc răspuns în tine
Şi întreg pământul ne mângâie frunţile

una singură rău de mult şi latitudinea necunoscutei

ai un minut la dispoziţie să mă reconstruieşti...apoi, poţi muri de câte ori vrei tu

când nu îmi crescuse încă viaţa

lumini zdrăngănite

ciocnite unele de altele ca proastele

se aruncă în mijlocul unui trup cu pielea limpede

urlă

aplaudă

până se împreunează toate zilele

într-un singur vineri cu orele jupuite de culori

şi aerul întemniţat cu forţa

la începutul meu viu o turmă de curve senine

purtau două cuvinte chiar la sfârşitul coastelor

ca două brăţări de carne

două îmbrăţişări expirate şi câteva vremuri bune

în care ardeam fericiţi

de aceea oamenii se scurg în oameni cu oasele întortocheate

până nu mai rămâne nimeni să spună

acesta sunt eu

aceasta este liniştea mea

în care tu

sculptezi minuni

întredegetele unului nu există nume întregi

nici puncte de vedere cu mâinile de lemn

doar ceruri dezbrăcate de albastru

şi dumnezei dresaţi să meargă într-un picior răstit

de foame

 (Din Vol. Dimineţi cu Mâinile Încercuite)

poem cu pietre la urechi

dacă te leg cu un sărut de pat şi îţi construiesc mâinile

dintr-o singură gură în care nu a locuit nimeni

niciodată

iar în ultimele două ziduri sângerează ascuţit

femei de unică folosinţă

încolăciri

şi uşi interzise

ce răspunsuri ar trebui să poarte

toate umbrele înşirate într-un şir de tâmple

care se sinucid în ordinea vârstei?

muşcă în carne

sângele pruncului ciopărţit

de secunda

în care nu a fost dorit de nimeni

niciunde

cu zâmbetul pe buze

nu toate urletele sunt invenţia unui singur stăpân de suflete

doar dumnezeii sunt de vânzare pe hârtie

şi vreo două trei mirări mai mici

peste care atârnă de aproape ieri

vântul

 (din Vol. Dimineţi cu Mâinile Încercuite)

inventatorul de ochi

nu am găsit nicio iubire nouă în căderile mele zilnice

peste sacrificiul de sine ca o raritate sculptată

în jumătaţi de oră şi mese unde tac retezate

culorile simple cu o viaţă ceva mai veche decât a mea

din acest motiv este de la sine înţeles

că într-o lume întreagă de pleoape

cu prea multe străzi murdare şi lumini putrezite

în bălţi de pământ metastazat

nu este loc de întors peste capul cădelnicioşilor

unde ziua are picioarele rupte cu încetinitorul

iar nopţile sunt trupuri cu pielea curată

prefer să aleg îngroparea într-o nevoie

scobită cu degetele nespălate de zâmbet

ale unui binefăcător anonim

şi să mimez naşterea unei pietre

cu ochii smulşi de foame

până rămân toţi întrupaţii căţăraţi în arbori costelivi

şi curve desfigurate de viaţă rătăcindu-şi carnea

de la un stăpân la altul

de asta nu vreau să mai spăl ferestrele

pe ambele părţi

prefer să o fac în apele

dinăuntrul lor în care există o limpezime

ca un prunc care s-a născut de atâtea ori

încât palmele lui tinere sunt înăuntrul trupului

unei făcătoare de minuni

frământă timpul şi răsfoieşte marginile

decojite de sete

(din Vol. Dimineţi cu Mâinile Încercuite)

aigroeg sau nesperanţa

cât de absurd îţi este mamă să fii omul

din care coboară alţi oameni

însă tu să nu rămâi cu tâmplele pline

ci să mergi mai departe

sincer să fiu îţi mărturisesc

că habar nu am dacă dumnezeul

pe care îl port în buzunar

este muntele sau locul fix

unde am coborât din tine

ştiu doar că trupul meu seamănă izbitor

şi cu unul şi cu celălalt

ar fi acesta un motiv mult mai plauzibil pentru vocea ta

în care nu au existat niciodată mâini întinse doar pereţi drepţi

ca nişte autostrăzi în care se plimbă un singur urlet

şi o funie din care atârnă chipuri

din acest motiv liniştea a fost invenţia tatălui meu

care purta în coastele mucegăite o pădure de mâini

încărunţite de vina împărţită din doi în doi

dacă iubita mea este aceeaşi mamă

din care vor cădea celelalte trupuri

iar tatăl meu sunt eu de fiecare dată

şi dumnezeu se îndoieşte de el însuşi

atunci cum ar trebui să iubesc eu femeia

ca pe o simplitate

sau ca pe o mamă?

pentru că iubirea este dorinţa unui trup de a-şi înţelege moartea

iar murirea este doar o prea-iubire exersată de toţi cei care

nu au învăţat să-şi stăpânească viaţa

de asta eu mă nasc în mijlocul tău de cinci ori pe zi

însă îţi promit că mă poţi lua acasă

chiar dacă sunt o haimana cu abonament în vigoare

să mă poţi călători de fiecare dată

când vrei să scapi din tine

 (Din Vol. Dimineţi cu Mâinile Încercuite)

o altă ecuaţie şi glasul tău în genunchi

ţi-ai sculptat în pumnul drept o stradă

cu marginile ascuţite de uimiri

zâmbetul împletit de plictiseală ca o imagine seacă

şi gustul plin aplecat în negrul podelei

care adulmeca liniştea uitată în câteva secunde

pentru că în ceruri

există un al doilea orizont

supus celui dintâi

în care mor zeii de bătrâneţe

şi se nasc alţii mai bătrâni decât lumina

dar lucrul cel mai de preţ

îl porţi la începutul unghiilor

ca un răspuns la urletul sângelui supus

în palmele aceluia care ţi-a ucis pântecul

cu o noapte în urmă

când ai descoperit inima pământului zbătându-se

ca un lac scufundat în cercuri

însă în braţele tale nu au crescut niciodată prunci

pentru că ţi-ai încăpăţânat viaţa în mărul lui adam

la fiecare trei zile

cu trei minuni retezate la începutul degetului celui

care te iubeşte duminica prin sms

istoria bărbaţilor care au iubit femei

pleacă de la cea înzidită deoarece numai ea poartă vina

destinului pe care niciun bărbat nu-l veghează

nicio mamă nu-l frământă

niciun tată nu îl vede

motivul pentru care  îţi este frig în tâmple dragostea mea

este de la mamele care îşi despart pruncii

într-o altă mamă care trăieşte cu frica

că bătrâneţea i se apropie de frunte

ca o poartă în care voi mai bate o singură dată

şi cine ştie

poate

ai să mă primeşti înăuntru

 (Din volumul Dimineţi cu Mâinile Încercuite)

un singur dumnezeu şi pământul gol

alergatul cu spatele şi lătratul albului are temeri mici

cusute inegal unele de altele ca un dispreţ

faţă de trupul care le-a dat viaţă

şi este doar o traducere superficială a unei virgule

scoasă de sub unghia unui condamnat la viaţă

care şi-a vândut dragostea de mamă

unui genunchi

găurit de vreme şi altă groapă înţeleaptă

unde sunt aruncaţi zilniciştii de impresarul de ocazie

care îşi face veacul la colţul caldarâmului cu fruntea răvăşită

într-o adâncitură de linişte

întreviaţa alege odată pe zi peretele sensibil

unde să-şi adoarmă umbra

şi o întindere de lumină din ochiul unei pietre

cu braţele ascuţite în care timpul se rupe cu un pocnet sec

ca o exclamaţie

aceasta este temniţa în care se alungeşte frica omului

acoperit de o iubire desfigurată

şi ultima femeie

din care nu a mai ieşit nimeni

viu

(din volumul Dimineţi cu Mâinile Încercuite

realitatea ca formă a dispreţului unora

Prima linie de neînţelegere aparţine întotdeauna aceluia care cântăreşte mai mult viaţa celuilalt.

poem cu fruntea liberă

un lac avea tălpile uscate de cercuri

şi un galben rătăcit în maluri

culegea linişte într-o hârtie necoaptă

de orbiri frugale şi nopţile care se scurgeau

din tălpile tale ieri

când îţi smulgeai din sânul drept buzele mele

ca un amalgam de începuturi

abia acum când alunecam în jos

am priceput că uitasem să mă caut şi în realitate

dar nu mai avea ce să se întâmple

sau cine

poate doar tăcerea din toate ungherele mohorâte

ori bezna de pudră care picura în neştire

spre locul unde tu cu toată pielea întinsă

mimai începutul

într-o linişte curbată spre mijloc

nu este loc de uimire

culorile au trupurile sparte din oră în oră

şi zilele trec în câteva minute

din acest motiv nu caut răspunsul în arborii care întreabă

deoarece mi-ar lua prea mult să înţeleg

până unde trebuie să tac îmbrăţişarea tatălui meu

peste care atârnă

ultimul drum

 (din volumul Dimineţi cu mâinile încercuite)

alb

într-o nebunie

putrezesc ţipetele unui zeu

care are de ales între două trei crucificări estivale

unde se îngroapă minutele

de silă

şi un buchet de flori cu buzele arse de răutate

unde moartea este inventată

odată de pe zi

cu obligaţia să aleagă doar prospături

sub douăzeci şi cinci de ani

şi zâmbetul soldatului

înaintea zidului îmbâcsit de zâmbetele

celor

dinaintea lui

(din volumul Dimineţi cu mâinile încercuite)

numărul 2

împletesc mâini calde în brunetul unei inimi

de femeie îndrăgostită

până mă înghit ferestrele cu umeri goi

de claritate şi nopţile care îşi scurg bezna

în degetele de la picioare

sunt nişte rădăcini de răbdare în colţul bulevardului

cu spatele încătuşat într-o părăsire umblată

de ochi

unde moare la fiecare două minute

câte un dealer de cuvinte

suflă lumini egoiste într-o coapsă uimită

ca o jumătate de linişte peste cerul gurii

şi la sfârşitul gropii unde se tăvăleau

ultimele două îndrăgostite

pentru care închipuirea devenise o artă

şi-a făcut culcuş

încă o umbră proaspătă

(din volumul Dimineţi cu mâinile încercuite)

asediu asupra nebuniei

aud glasuri încărcate de o beznă puţină

şi porţi deschise de interzişi cu burţile goale

peste care se gudură o singură inimă

cu sângele decojit

o lume întreagă de guri tandre

mă priveşte

cum îţi sărut spatele limpede

pentru că tu ai fost mereu o evă în care s-au prăbuşit ape

cu zâmbetul întemniţat în cercuri

şi o junglă de umbre unind cele două timpuri de tâmple

ca un covor de răutate

pentru a ne înşela reciprocitatea

ne-am stâlcit în bătaie conştiinţele

în obrajii arborilor am ascuns râuri

 cu frunţile zidite

în culori tinere şi am inventat drumuri păcătoase

sub care am îngropat definiţiile unei văduve despre iubire

suntem felul întâi din meniul zilei

un fel de saga siropoasă unde personajele principale

îşi poartă pielea unul altuia

de la prea multe frici

de la prea puţine fugi

iartă-mă iubito pentru că te invit cu luna împlântată în umeri

să împărţim un singur sandviş

din taţi incompleţi

şi mame iresponsabile

(din cadrul volumului Dimineţi cu mâinile încercuite)

perfect de negru

noaptea are buzele livide în pragul uşii unde atârnă timpul

ca o bucată de lumină peste care s-au construit străzi inegale

şi umbra pământului avea un trup cu realitatea sculptată

într-un cer de ochi

cu toate oasele goale de culoare

într-un capăt de păsări muribunde se ascunde biciuitorul

de minute cu spatele ars de asedii şi retrageri

nu a fost niciodată linişte în inima femeii care mă ţine în gazdă

deoarece are sânii înfieraţi cu palmele bărbaţilor

care i-au părăsit aşteptările din maturitatea ultimului prunc

sângerat din ea ca un nume propriu

îţi dăruiesc coasta pentru care a murit o lume întreagă

şi mă învelesc între doi pereţi fericiţi să îşi jerfească

ecoul strigătului meu de luptă

în toată adâncimea aceasta înnebunită

unde sclipesc peşti coloraţi şi frânturi de cuvinte neînţelese

din acest motiv

din această taină

am căpătat puterea

să mimez locul unde îmi ascund sila de mine însumi

 (din volumul Dimineţi cu mâinile încercuite)

un singur înger la marginea gropii şi tinereţea coapsei tale

în umărul stâng am ucis un sărut şi o lume întreagă

ţi-a privit urletul din trupul deflorat în drumuri puţine

şi sângele împăturit de vechi peste care se aruncau

scrisorile dependenţilor de realitate

pământul îşi scurgea ignoranţa într-un ochi imens

care avea de-a lungul pupilei un câmp de nisip

şi o gură cu umbre încâlcite prin care se vedea

murdăria singurului ins în care s-au aruncat pietre rotunde

în sensul precis al piciorului de carne în care sunt cusute

ane  simple şi zori răi

pentru că oricât ar calcula cineva timpul rămas până la virgulă

vor rămâne mereu două ore mai înţelepte

şi un tabel cu zei mumificaţi pe care îi admira toată lumea

de jos în sus ca nişte procese verbale din care se hrănesc

oameni cu buzele smulse de la cuvintele porcoase spuse

la intrarea în cuvântul iubitelor de ocazie

mă întreb pe unde zace tâmplarul care v-a cioplit tâmplele

în ucenicia lui pe un munte cu înălţimile cumpărate

pe unde moare curva samariteancă şi de ce cuvintele mele

nu au niciun înţeles

nicio formă

nicio absenţă

iar minţile voastre au fisuri prin care se scurge sensul

spre nicăieri

spre nicicând

până nu mai rămâne decât un adevăr cusut cu aţă şi povestea

piciorului smuls cu încetinitorul

(din cadrul volumului Dimineţi cu mâinile încercuite)

visul de la five o'clock

în partea mea cea dreaptă soarele apune de cinci ori

tocmai pentru ca timpul de tăvăleală să fie nesimţit

de bine şi două trei mirări ascunse în degetele de la picioarele

unui avorton spontan peste care au trecut cinci războaie mici

şi încă cinci minute de somn bun cu ochii ţinuţi în palme

ca o mărturie a unei lepădări inocente la patru seara

pentru că mama înghiţise pastile şi pumni de firmă

iar tata era un soldat necunoscut în care atârna ieşirea

din lume şi toată nepriceperea lor de a mă arunca afară

când am ieşit cu toate braţele pline de greutate

părinţii s-au înspăimântat de creatura care rupea casa cu dinţii

şi desena ciudat în albul ochiului semne de geometrie frântă

planeta se dădea cu fruntea de toţi pereţii

ca o nebună

iar tata se cutremura de viziuni în sensul invers al unei căderi

până nu mai auzea lumea care se lingea pe tălpile cârpite

de nesomn

dar tu eşti o norocoasă iubito

îţi plimbi dimineţile pe degete ca să poţi adormi sprijinită de umbra mea

încruntată ca o piatră cu pielea decolorată şi buzele suflecate

într-o sârmă unde coastele de evă nesinceră

aşteaptă să fie înşurubate corespunzător

în pieptul taţilor şi mamelor de unică folosinţă

 (din volumul Dimineţi cu mâinile încercuite)

pământul care aplaudă

până rămânem doar noi doi îmbrăţişaţi

de pleoapele înrămate şi lumea curgând

în jurul nostru cu genunchi zdrobiţi

de bunătate

restul pietrelor vor creşte în adâncime

şi cerul va fi din nou limpede

la masa cu rădăcini cusute în carne

unde îţi savurez tinereţea

plină de ochi liberi

de o parte şi de alta a unui orizont de jucărie

o greutate purtată în privire

şi o gaură săpată cu unghiile de un samaritean

aşteaptă muribunzii să se cearnă de ispite

pentru că nimic nu este la îndemână

alcoolicul care îşi bea zilnicitatea pe datorie

şi un alt dumnezeu care porunceşte mării

să aibă dimineţi corecte

în fiecare realitate trăieşte un adevăr orb

şi munţi necunoscuţi

de alb


(din volumul Dimineţi cu mâinile încercuite)

două răutăţi mai mici

în piciorul stâng am cultivat ani deschişi

primul era încălţat în acelaşi anotimp

şi de jur împrejurul verdelui picurau arbori

cu frunţile goale

mi-aş adormi toată viaţa

într-un bulevard cu băncile aplecate

în pământul sfârtecat de paşi

şi o mare de nesuportaţi

care îşi fugăresc în haite decolorate

poeţii de hârtie

probabil aş fi şi mai viu

dacă ar trebui să mă încred în arcuşul

unei viori oarbe

când realitatea mă înjunghie în umeri

cu zâmbetul pe buze

şi moartea este cea mai tare chestie

inventată vreodată

(din volumul Dimineţi cu mâinile încercuite)

un caldarâm puţin şi temerile tale

sfârşeşte-mă în urletul unei naşteri

ca pe un aer mai puţin şi burta despicată

în imaginea unui cuvânt iubitor de moarte

peste care s-a aşternut praful

iubito în lumea ta

nu au existat niciodată răspunsuri

doar răsfăţul primului născut

care desenează cu degetul în pământ

o altă mamă

viaţa este un adevăr cu faţa acoperită

lacul ce-şi aruncă cercurile găurite

de vremuri inconştiente

şi o simplitate

cu unghiile înroşite de timiditate

dacă aş avea trupul acoperit

cu pieptul tău de femeie ingenuă

te-aş respira cu toate orele împăturite

în sfertul nesimţit al unui geamăt

de sinceritate

şi străzile ni se vor scurge printre degete

ca nişte lacrimi cumpărate

de la unul care a învăţat să plângă

apoi a venit un ins cu ochii acoperiţi de greutate

vindea dimineţi la mâna a doua

şi iubiri de unică folosinţă pentru cei dezobişnuiţi

să-şi poarte uşile interzise între coaste

un ieri dezbrăcat de lumină

murea într-un colţ străpuns de crengi

şi nu cerea oxigen

doar un deşert mai înţelept

în care să-şi odihnească

tâmplele


(din volumul Dimineaţa cu mâinile încercuite)