poem cu fruntea liberă

un lac avea tălpile uscate de cercuri

şi un galben rătăcit în maluri

culegea linişte într-o hârtie necoaptă

de orbiri frugale şi nopţile care se scurgeau

din tălpile tale ieri

când îţi smulgeai din sânul drept buzele mele

ca un amalgam de începuturi

abia acum când alunecam în jos

am priceput că uitasem să mă caut şi în realitate

dar nu mai avea ce să se întâmple

sau cine

poate doar tăcerea din toate ungherele mohorâte

ori bezna de pudră care picura în neştire

spre locul unde tu cu toată pielea întinsă

mimai începutul

într-o linişte curbată spre mijloc

nu este loc de uimire

culorile au trupurile sparte din oră în oră

şi zilele trec în câteva minute

din acest motiv nu caut răspunsul în arborii care întreabă

deoarece mi-ar lua prea mult să înţeleg

până unde trebuie să tac îmbrăţişarea tatălui meu

peste care atârnă

ultimul drum

 (din volumul Dimineţi cu mâinile încercuite)