la sfârşitul
rochiei tale pădurea îşi încolăcea braţele
păsărilor
despărţite în silabe ca un cârd de răspunsuri
treisprezece
cuvinte numărate în căderea unei alte mâini
în care am sculptat
un glas de femeie
te-au scuipat
într-un roi de cerbi cu tălpile goale
literă
neîmblânzită în
niciun obraz îniubirea îţi curge strigăt
din răspântia
coapsei unde ţi-am strivit lumina
şi cuvântul ascuns
în piele
ce absurd este să
fi om ca un capăt de lume
cineva să coboare
din tine fără niciun rost
tu să mergi mai
departe puţin mecanic
iubito
nu ştiu cu
certitudine dacă dumnezeu este locul
unde am coborât din
tine
sau dacă este
sfârşitul unde trebuie să ajungem
oricum ar fi
moartea seamănă izbitor
şi cu unul şi cu
celălalt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu