a stors zidurile de
sub cearcăne până a căzut un oraş limpede de întâmplare
o bâlbâială
sculptată din resturile unei lacrimi
care şi-a îmbrăcat
cuvintele în grabă
apoi
nu a mai spus nimic
nu a mai tăcut
nimic
o pândeam lung
îi descompuneam
gesturile
o vedeam cum face
dragoste într-un cârd de bărbaţi
cu tălpile murdare
de întuneric
chiar şi dimineaţa
când îşi spăla
frumuseţea
de la sfârşitul
oglinzii
i-am pictat harta
rătăcirilor
în palma mea
şi pentru că eu
sunt stăpânul hergheliilor de păsări
miros a sudoare de
vrabie
şi a praf
în parcul central
m-am oprit surprins
pentru o clipă
mi-am auzit glasul
nechezând uşor
atunci am simţit
cum frica îmi pătrunde printre crăpăturile sângelui
ca un asediu
o fugă
a ultimei păsări
care s-a născut în
mine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu