scrisoare (unui condamnat la singurătate)

la marginea trupului meu gara se zbătea într-o oglindă

cu gâtul sucit ultimul cuvânt ţi-a intuit linia vieţii

şi bezna asurzitoare dintr-un om care îşi sculptase tăcerea

din vârful unghiilor

trăim cu iluzia că ne-am împrumutat chipul

însă chipul tău nu îl zăresc

doar închipuirea mea într-o groapă neîncepută

şi dacă femeia a dat naştere celui dintâi bărbat

după chipul şi asemănarea ei

atunci cu siguranţă eu sunt persoana a treia

cultiv păsări pe sub piele

pământul tău cel de toate zilele

am aruncat orele bolnave

lătrau

neînceputul păsărilor ca o îndepărtare de subţire

şi dacă ai răbdare să mă ai

cum am răbdare să mă am

câte litere ar trebui să mai îndur până să îţi pot scrie numele

citeţ?

ieri (la puţin timp înainte de a înceta din viaţă)

aruncat într-un genunchi spaţiul gol era o cifră

în care aleargă femeile uşoare de prea mult iubit

ca nişte mărfare în cârje

nu şi-au văzut niciodată ţipătul în linie dreaptă

în spatele meu muntele şi-a pierdut răbdarea

să-şi mai numere înălţimea

de sub piele

din inimi îmbătrânim uneori aşezându-ne pe riduri

vârful degetelor

în fiecare noapte când revenim din mame

sub un alt nume

poem neterminat

mă iubeşti

cu noaptea îngropată în umărul drept ca o sală de naşteri

ţi-am spus să mă trăieşti încă odată

jumătate din mine a mai rămas

doar celălalt sân este nemângâiat

nu ai auzit

nici măcar când îţi cotrobăiam răspunsul prin vene

greu m-am aşezat la marginea ta

greu te-am convins să nu mai ciuguleşti aerul de sub tălpi

departele străluceşte început

tu răsfoieşti tăcerea dintre sunetele înghiţite în sec

sap în lumina ochilor tăi o bătaie de pendul

în fond doar eu sunt negustorul de păsări involuntare

între două ziduri cu zâmbetul de buze

pândesc trei fire de iarbă rumegând aerul

aud zvârcolirea ţipătului într-o cameră goală până la umeri

locul unde se îngroapă o linie dreaptă

număr pe degete cât de mult am rămas

în tine

moartea şi-a văzut conturul umbrei în ochiul haitei

sfâşia albul pielii cu dintele unui iepure mecanic

fără să te privească

cu nervii curgându-i din încheieturi ca o patimă tocită

mă iubea în treacăt

ştia că dacă aş rămâne în treacătul acesta

îmi va rămâne treacătul meu

şi doamne cât de frică îmi este că suntem încă vii

iubito

am săpat o încăpere în tinereţea ta

mă ascundeam în interiorul acestui secret

vinerea când tăcerea haitelor de vrăbii muşcau culoarea

frământată întretimpul sânilor

îţi scriu numele la suprafaţa apei

tu îmi dezbraci singurătatea ca pe o piele neîmblânzită

până nu mai rămâne nicio cădere

în mine un nimic cere alt nimic şi pentru asta ai ales

cuvântul

care să nu aibă nicio legătură cu nimicul meu

dintr-o femeie care mi-a dat naştere

la sfârşitul rochiei tale pădurea îşi încolăcea braţele

păsărilor despărţite în silabe ca un cârd de răspunsuri

treisprezece cuvinte numărate în căderea unei alte mâini

în care am sculptat un glas de femeie

te-au scuipat într-un roi de cerbi cu tălpile goale

literă

neîmblânzită în niciun obraz îniubirea îţi curge strigăt

din răspântia coapsei unde ţi-am strivit lumina

şi cuvântul ascuns în piele

ce absurd este să fi om ca un capăt de lume

cineva să coboare din tine fără niciun rost

tu să mergi mai departe puţin mecanic

iubito

nu ştiu cu certitudine dacă dumnezeu este locul

unde am coborât din tine

sau dacă este sfârşitul unde trebuie să ajungem

oricum ar fi moartea seamănă izbitor

şi cu unul şi cu celălalt

în ţipătul ferestrei

dacă aş adormi în pieptul tău o bătaie de inimă

ţi-aş povesti despre acei oameni

în care m-am întâmplat jumătate

după ce te-am trăit şi mi-am pierdut îngeria

mestec cu atenţie orele rămase între dinţi

dacă aş trăi culoare în trupul tău

vei şti iubito că eu sunt acela care te-a ademenit

cu un ocean în palma dreaptă

şi nu îţi vei mai spăla venele

nici înăuntru

nici în afară

doar numele din mijlocul lor

ucide-mă cel puţin odată pe zi

ascuns în treptele unei coborâri am descoperit urletul

de unică nefolosinţă al ultimului născut

pielea încruntată de sfârşituri despărţită în silabe

nu înţelegea întrebarea din întrebare

dacă mamele noastre călătoresc o viaţă întreagă de-a lungul pământului

până sunt oprite de un samaritean

iar noi coborâm

cât de multă absurditate poate trăi în omul

ca o cursă de linie?

luciditatea se gudură în tălpile mele ca o căţea în călduri

decoraţiile atârna la piept toate războaiele pierdute cu tine însuţi

târâm după noi sanatorii întregi

ne desenăm adevărul dintr-o obsesie

şi identitatea dintr-un ţipăt

binecuvântată să fie frica şi lătratul din pieptul unui condamnat la moarte

naşterea ca o condamnare la moarte

deasupra străzilor rătăcite între cearcăne

unde tu mimai începutul

aud depărtarea zdrobindu-se în timpane

ca un asediu îngropat de bunăvoie

în auzul unei păsări

nu mi-am văzut niciodată frunzele

acoperind zgomotul paşilor dintre noi

doar modul fixist al cerului de a spune

caută în fiecare urcare

căderea celui dinaintea ta

în fond iubirea este la fel de simplă ca şi sânul mamei tale

care îţi şoptea laptele înainte să te naşti

dacă ar fi ştiut

în câtă necuprindere îşi trimite tinereţea

ar fi rămas domnişoară

în tatăl meu

pământul care îţi trăieşte în vene

într-o zi am să vă povestesc
o moarte
fotografia unei întâmplări
adâncimea omului
unde am trăit până la douăzeci de ani
toate cuvintele

o să fie aproape joi când mă voi începe
prin găurile din sângele meu poţi vedea pământul
şi inimile dezbătute ale unor arbori
la suprafaţa aerului

într-o zi
tu
îmi vei caligrafia ţipătul
rând după rând

dintr-un om cu gropile deschise în partea dreaptă

                                                        se dedică unui peşte spadă

citeşte-mă

tăcerea este asurzitoare din muntele sculptat într-o piatră

cu vârful unghiei

seara

când îţi dezlipeşti străzile murdare din gingie

şi pădurile mărşăluiesc prin oraş

eu duc în spate un animal de lemn

te-ai întrebat

de ce car peste tot acest viciu

este o literă

pe care toată lumea o primeşte de la naştere

în jurul gâtului singurătatea unei uşi

mi-a dat de înţeles cât de mult

am uitat să mă caut în realitate

nici măcar nu mai avea ce să se întâmple

sau cine

se auzea doar apa lovindu-se de umbra unui singur peşte

constructorul de întâmplare şi femeia cu nouă vieţi

a sângerat multă lume din capătul mâinilor

în cel care mi-a cioplit tâmplele

ieşit să cumpere oameni

care se iubeau la fel de mult cum o faci tu

cu tine însuţi

iluzia că sunt

că exişti

sau că aparţinem unei păduri

nu are nicio legătură cu dragostea ta

ce se lăfăie în gleznele mele

ca o muşcătură de şarpe

conţinutul discutabil al unei morţi

dacă aş săpa o groapă în albul ochiului tău

înaintele nu şi-ar mai afla echilibrul sub pământ

aici se aruncă sfârşiturile

tinereţea mâinilor

şi anii scufundaţi în spatele anilor

mă întreb cât ar dura să pictezi urcarea şi coborârea

dintr-o îmbrăţişare?

eu nu sunt Iona

dintr-o oră goală pe dinăuntru mi-am reînceput pustiul

în glasul aruncat nebuneşte

din cerul gurii

care a fost îngropat creştineşte

la sfârşitul lumii

şi era linişte

în partea nevinovată a plămânului stâng

unde şi-a făcut cuib umărul unei femei

care nu mi s-a întâmplat

în fiecare seară se străduia să mă nască

şi pentru asta număra zilele pe degete

dar rămânea de fiecare dată una singură

din care nu se auzea nicio bătaie de inimă

doar chemarea unui om care înghiţise o balenă

cuvintele lui nu aveau nicio formă

niciun înţeles

uneori ieşea din ele şi privea cât de mult exista

cât de mult aparţinea

unei păduri de semne

unde sensul balenei din el se scurgea

spre nicicând

în fond orice adevăr

aparţine manifestului alb în care nu scrie nimic

pentru că el nu ne va înşela niciodată

mărturisirea

de a ne naşte oceane

deasupra unui pământ îmbâcsit cu balene

ultima culoare de acasă

aş fi dorit să-mi ocoleşti umbra aruncată de la ultimul etaj

al unui munte

să ascult o zi întreagă cum rupi bucăţi din sângele meu

şi te începi de sub tălpi un oraş întreg de paşi

temniţa leilor singuri ascunsă în noaptea

de la începutul degetelor

paralela ţipătului

oamenii care aleargă deasupra pielii şi-au învăţat zilnicitatea pe de rost


şi certitudinea frigului îngropat în obrazul cel mai sincer

ca un somn îngrămădit între cuvintele

proaspăt culese dintr-o crucificare



nu am întâlnit niciun donator de moarte dispus să-şi fotografieze ţipătul

nicio iubită care să-mi dea naştere în fiecare noapte

balerina care a născut unsprezece bărbaţi cinstiţi

s-a ascuns în sângele meu ca într-o cameră de hotel

uneori îmi muşca din tălpi drumurile greşite

iar eu o priveam cu o lăcomie dusă până la orbire

cum încerca să scape de sub conturul tuturor bărbaţilor

care s-au îmbolnăvit de coapsele ei



dimineaţa devreme sprijin aerul să nu se prăbuşească

sub greutatea păsărilor

îmi caut mâinile pierdute în alte mâini

gândesc sfârşitul culorii din obrazul tău

şi eliberez la sfârşitul cărţii

rămăşiţele

dintr-o balerină nelocuită



mă numesc doi

orice imperial se naşte dintr-o femeie

am trăit în tăcerea unui stol de oameni
şi pentru că sunt mai tânar cu cinsprezece minute decât moartea
învăţ din greşelile pietrelor
cum este să te naşti în fiecare joi seara
exact la five o'clock
dintr-o femeie dezbrăcată de toate cicatricele
care şi-a programat lenea simţurilor
a raţiunii
şi a impotenţei unui bărbat de a avea toată pădurea
sub stăpânirea lui

unul care a subtitrat moartea

ultima femeie culeasă

urca treptele suflecate în spatele meu

până la singurătate

apoi

aruncă gropile folosite la naştere

îşi aranjează pielea murdară de zile

şi îmi arată ieşirea din lume

oh doamne câte oase de şarpe şi-au pierdut minţile

pe marginea trotuarelor

câtă sălbăticie arde în bobul de strugure

şi câte înălţimi îşi smulg din glezne rădăcinile

cu fruntea spartă de nebunia oraşului

îmi defac burta cu mâinile mamei mele

privesc piepturile de păsări care se rostogolesc din orbitele ei

uneori

aleg cei mai frumoşi ochi de pasăre

şi îi dăruiesc să mă privească

în linişte

**

alergatul după îngeroaice aparţine doar celor
care şi-au recoltat umerii dintr-o oglindă
şi a celor care ştiu să moară citeţ
restul abia învaţă să-şi contureze umbra cu degetul
apoi să urle
priveşte-mă
acesta sunt eu!

o singură culoare pleacă din pământ

iubirea

este un adjectiv

care loveşte suprafaţa apei

cu propria umbră

sapă gropi în aer cu dinţi stricaţi

urlă dinăuntrul pleoapelor

pereţi întâmplaţi devreme

câteodată

îşi smulge felinarele din buze şi le transformă în căderi

mimează exemplar apocalipsa

care nu spune nimic

o palmă întinsă deasupra acoperă culoarea din zâmbet

dar nu ucide

nu evadează la ore fixe

lumea este bine alcătuită în această gramatică

eu sunt

restul este

dar noi

de ce trebuie să fim de fiecare dată

doi?

o altă dezdrăgostire întretimpul peretelui

am smuls treapta
în care ai îngropat o lume întreagă
de urcări
şi am eliberat toţi paşii
tu îmi ronţăiai degetul de la capătul patului
într-un ritm de culoare
uneori îmi spargi venele să-ţi potoleşti setea
de întuneric
apoi îţi tolăneşti trupul de păsăroaică tânără
în pieptul meu
şi începi să torci

hai mă nu observi că plouă cu oameni vii

din jumătatea ferestrei care îţi atârna între buze
curge nemulţumirea unui jurnalier
cu plămânul spart din nepricepere
uneori
când orele nu se mai recunoşteau între ele
făcea piruete cu piciorul fără gleznă
şi dezbrăca gările dinăuntrul oamenilor
apoi
sprijinit de un zid tandru
şi-a amintit întâmplarea cu uşa
şi zâmbind 
a început să plângă încet

desfrânatul punct de vedere

în largul ochiului s-a rătăcit un munte

zgâria căpruiul înghesuit sub pleoapă

tatăl meu dărâma tăcerea arborelui

dintr-o oră goală pe dinăuntru

prin găurile din piele văd cu uşurinţă

urletul

zbătându-se sub sânge ca o haită de păsări

îmi ciugulesc respiraţia până la ora şaptesprezece

când cineva

undeva

a dezlipit frigul de sub tălpile mesei

şi m-a invitat la o moarte pe săturate

mâine

vei merge să vânezi mame de companie

şi restul ţipetelor mele

în care ai putea sculpta un stol

de lampioane roşii

dincolo de normalitate

mi-am deşurubat mâna stângă

şi am privit înăuntru

oraşul avea anii retezaţi până la genunchi

atârnau de începutul trotuarelor

ca nişte şopârle nou-nouţe

de-a lungul venelor mărşăluiau în şir indian

arbori cu pielea murdară de culoarea

celor cincisprezece minute

aflate în permisie

doar aerul picura de trei ori pe zi

nerăbdarea

în vârful unghiilor

unde am aruncat toate îmbrăţişările

din scrumieră

un adevăr în pielea goală

nu există terminaţii nervoase într-o linie dreaptă

doar strigătul vrabiei unde am îngropat

un zid ciuruit de oameni nevinovaţi

în braţul drept

într-o altă definiţie a formei

rămăşiţele ultimilor paşi atârnau ca o nimicire

între sânii iubitei mele

doar în dreapta tatălui îngeroaica cu aripile nesatisfăcute

are voie să îmi ciugulească tăcerea

de sub piele

reflexii neîngrijite sau primul început

a stors zidurile de sub cearcăne până a căzut un oraş limpede de întâmplare

o bâlbâială sculptată din resturile unei lacrimi

care şi-a îmbrăcat cuvintele în grabă

apoi

nu a mai spus nimic

nu a mai tăcut nimic

o pândeam lung

îi descompuneam gesturile

o vedeam cum face dragoste într-un cârd de bărbaţi

cu tălpile murdare de întuneric

chiar şi dimineaţa

când îşi spăla frumuseţea

de la sfârşitul oglinzii

i-am pictat harta rătăcirilor

în palma mea

şi pentru că eu sunt stăpânul hergheliilor de păsări

miros a sudoare de vrabie

şi a praf

în parcul central m-am oprit surprins

pentru o clipă

mi-am auzit glasul nechezând uşor

atunci am simţit cum frica îmi pătrunde printre crăpăturile sângelui

ca un asediu

o fugă

a ultimei păsări

care s-a născut în mine