colecţionarul de viaţă

pereţi cu uşile deschise

te sărută

de la începutul drumului

până la sfârşitul vieţii

când stăpânul de moarte îşi cântăreşte cuvintele

în zâmbetul pisicilor care aleargă

din mână în mână

dacă aş fi mai viu

decât muntele pe care îl porţi la gât

ţi-aş dărui o floare cu sângele fierbinte

un glas cusut în marginea ofilită a drumului

unde îţi ascunzi trupurile de seară

apoi te-aş asculta

cum îmi descifrezi nopţile

din buricul degetului

aruncă-mă în tine până mă satur de viaţă

te port în mijlocul lumii

ca pe o culoare

despre care nu ştie nimeni

din când în când îţi şterg trupul

de ploi

şi te învelesc în sângele meu

să nu tremure în tine

noaptea

în sânii tăi rătăcesc trepte

munţi cu păsări pe umeri

şi un acoperiş cu fruntea goală

sub care se risipesc tăceri

zâmbete

şi noi

străini 

ultimul înainte şi ferestrele cu buzele roşii

mamă

îţi privesc înaintele

cu ochi tineri

sunt timpul

pe care l-ai adunat în tălpi

ca pe o mantie de cuvinte

pe care mi le adormeai

la sfârşitul umărului

de asta am rămas în urma

urmăritorului de cale

să îţi şoptesc la ureche

cum se îmblânzeşte

un om

murdăreşte-mă de viaţă

poţi să îmi vinzi boala

cultivatorilor de înţelepciune

poate se vor îmbolnăvi de moarte

tocmai acum când memoria scurtă

mi-a rămas mică

şi dacă mintea mea este o locuinţă goală

trebuie să fiu atent cum o mobilez

poate va rămâne loc

şi pentru câţiva porumbei

ieri

am văzut peşti măcănind în spatele uşii

spre zâna zânelor care invada spaţiul cuminte

al unui ins

îşi urmărea degetele de la picioare mişcându-se

şi râdea în hohote pentru că orice şef are o şefă

iar acolo unde se duc rândunelele

cineva

tocmai a împlinit cincizeci de kilograme

înluminatul şi femeile purtate în umeri

exact când am început să construiesc o piatră

spre centrul pământului

au început crimele

mureau pe capete

la început meşterii

nu îşi mai înţelegeau glasurile

iar din mâini le crescuseră guri ascuţite

o molimă le sfârtecase pielea

prin care se vedeau străzile cu sens unic

gâlgâind

înecându-se

tuşind de nerăbdare

viaţa

iar la însfârşit

s-au îmbolnăvit pietrele

de înălţime

în imediata vecinătate a muriţilor

ultimul Dumnezeu îşi clătea tălpile

în tinereţea unei doamne cu buzele roşii

şi în părul ei ningea năprasnic

desfac borcanele de cuvinte

tu râzi desenând umbre

iar herghelia de peşti albaştri brăzdau cerul moale

până când descopăr cu stupoare

cuvintele sunt la fel de goale ca şi zeii

şi ca urmare a acestei sperieturi

nu ştiu dacă astăzi

voi avea bunul simţ să mă ţin

de mână

oraşul rămăsese dezbrăcat

neputincios

gemea

urla până în măduva bulevardelor

şi abia atunci a început să primească vizite

abia atunci a redevenit un context oarecare

o imaculare

unde se ascundeau culorile

ca o forţă de muncă închiriată

în colţul din dreapta jos al acestei pagini

este corpul singurei femei peste care nu atârnă

niciun cuvânt

are ochii aruncaţi în alţi ochi

şi se tăvăleşte în naivitatea unei majuscule

până la sfârşitul rândurilor

eu şi resturile noastre blestemate

într-un jurnalier se păstrează oameni

cu mâinile construite

într-o foaie de observaţie

imediat în vecinătatea unui câmp de luptă

unde se negociază

o săptămână de libertate

doar urletele au capul întors

într-un buchet de inimi 

poem cu literele sculate

patimile tale

de femeie răstignită

se proclamă stăpâne

într-un singur trup

unde zace îngropat

un batalion întreg

şi vreo trei generali

cu frunţile deşurubate de poftă

ieri

te plângeai că te dor sânii

de greutatea albului

însă la marginea blocului

vreo doi inşi cu trupurile pline

te felicitau pe la spate

aş înfiinţa o realitate neîngrijită

în pieptul unei curve

imediat pe stânga la intersecţia nesemaforizată

unde latră o lumină puţină

ca o stricată

tu

ai realitatea în poşeta de seară

şi o scoţi de fiecare dată

când vrei să te protejezi

de felicitări

gravity

după ce te voi îmbrăca în moarte

o să îţi mărturisesc greutatea cuvântului

în care m-am născut

şi mă voi înconjura

cu sinceritatea îndepărtării tale

sunt doar o clipă

în culoarea aceasta

scrisoare dincolo de viaţă

nu te-am văzut niciodată măturând cerul

de întuneric

preferai să colecţionezi tăceri

şi să le porţi în jurul inimii

ca pe nişte funii cu degetele osoase

îţi alergam umerii între seri

se decojeau singuri din îmbrăţisări

şi murdăreau podeaua

cu umbra lor

dar tu nu aveai gura construită încă

nu ţi-au plăcut foarte mult cuvintele

oricum se găsesc cu sutele

abandonate în toţi pereţii

pe care îi aduni în largul ochiului

poate de asta nu m-ai găsit

când dormeai în tâmplele mele

aveam pieptul deschis până la sânge

dar nu îmi vedeai costele din spatele inimii

nu îmi auzeai mâinile urcând

în coapsele tale

o lume întreagă se citea în ochii tăi

la marginea camerei a murit

o fată tânără

avea buzele încă limpezi

când au găsit-o treptaşii

doar zâmbetul i se scursese la pământ

chiar lângă palma stângă

în care mai ţinea încleştat

sărutul meu

gustul nopţilor tale

dacă aş fi un cer limpede

nu mi-aş visa mâinile niciodată

căutându-se

m-aş îndepărta în largul pământului

sub care mi-ai îngropat lacurile

şi aş asculta ţipătul viorii

iar liniştea

din vârful aerului unde îmi urci dimineţile

în pas de deux

în pas de trois

mi-ar acoperi trupul

cu un zâmbet

cu o viaţă

cu totul

m-aş abandona

în spatele sângelui tău

tu

îmi vei desena mâinile pe hârtie

ca să îţi acoperi plânsul

în tăcerea lor

din acest motiv

nu am căutat răspunsul

într-un alt răspuns

nici goliciunea trupului meu

nu se auzea în murmurul

buzelor tale

înpântecatul şi sfârşitul lumii

cu degetul

am găurit verdele

dintr-un adevăr simplu

avea buzele vinete în adâncul oglinzii

îi acoperea sângele

ca o haină cu dinţii ascuţiţi

într-un caldarâm sufocat de gurile

unde şchioapătă

o lume întreagă

numai pentru asta

aş alerga în trupul tău

cu mâinile curate

nemuritul

Nu mi-am propus să caut lumescul la bani mărunţi. Abia apuc să mă aflu pe mine. Îmi cunosc doar numele. Îmi aud bătăile inimii. Sunt viu. Dar cine sunt eu? De ce îmi cunosc doar numele în bătaia inimii? Pot număra anii, simt trecerea orelor, ca nişte cuţite în miniatură, ca nişte numere mici de înălţime,dar nu îmi pot înţelege zâmbetul.

    De ce zâmbetul este o constantă în deplină legătură cu vărsarea de apă?! Lacrima este refularea sufletului, dar nu este un întreg, nu este o legiuire a trupului. Eu continui să trăiesc zilnicitatea. Doar timpul se scurge implacabil.

    Sunt viul din pământul acesta. Toţi purtăm acelaşi nume,scris la fel. Doar literele sunt diferite. Şi cu toate acestea, de ce suntem mai mult inimă decât chip în pământul acesta? O simplitate,poate fi atât de complicată,dacă este cumpărată pe rânduri, numere, sau bătăi de inimă.

ziua care îşi rosteşte numele

dacă faci un nod

într-un pumn de apă

la sfârşitul unei mese cu picioarele retezate

din care a răsărit un soare domestic

vor cădea

două nerăbdări

două cuvinte

şi o singură iubită

cu degetele încruntate

apoi

se va aşterne liniştea

ca o noapte subţire

deasupra adunării de resturi

curate

trupul inert al băutorului de zile

nu avea şcoala terminată

doar pământul i se învârtea nebuneşte

în adâncul frunţii ca o auzire

a ultimului drum cusut în talpa dreaptă

se lovea cu pumnii în cerul gurii

dar nu se auzea nimic

nici seara scâncind la usă

ca o durere bună

nici lumina decojindu-se

din pereţi

scârţâind

gemând

ţipând

sânii tăi îşi ciocneau tâmplele

îndreptându-se către starea cea dintâi

când lumea

nu avea încă treptele construite în trupuri

nici mâinile nu ştiau să se acopere

cu alte mâini

scrisoare cu porţile închise

cuvintele

sunt pline de gropi comune

atârnă în numele tău

ca o lumină

mică de statură

un alt înger

şi-a pus capăt zilelor

într-un trup de fată tânără

hai să ne iubim o jumătate întreagă

dacă aş fi reuşit să îmblânzesc câteva litere

ţi-aş fi construit un alt eu

fără nicio virgulă

în locul picioarelor

dar nu am reuşit decât o grimasă

care a sfărâmat o statuie

apoi s-a prefăcut într-o muţenie

sub care îţi ascundeai bulevardul de hârtie

şi arborii cu bănci sculptate

în sângele frunzelor

însă

nu este nicio problemă

dacă într-o zi adunată

din resturile incendiate ale unui anotimp

oarecare

îţi vor creşte rădăcini curate

în largul ochiului drept

se vor afla

exact în locul unde se sprijină

sfârşitul lumii

55

peste câmpia de hârtie albă

în care trăiau inimi cu spatele drept

un soare clăpăug indica ora cinci

când cele două iubite de ocazie

îşi ofereau sânii

samaritenilor de noapte

suntem autorii zilelor noastre

crescute ca nişte pereţi de linişte

şi trupuri uitate în trupuri

nu mai aud culorile

nu mai văd glasurile

nu mai ascultă privirile

stau tolănite în zilnicitate

şi caută începuturile

de la începuturi

tu şi tu-urile tale iar în mine restul lumii

dacă mâine te-aş dezbrăca

de întunericul ce îţi acoperă trupul

şi ai rămâne goală

în palmele iubiţilor tăi

goală

de toate sfârşiturile

mă întreb

în care ochi te vei arunca

pentru a respira albastrul

iar dacă îţi voi deşuruba sânul stâng

îmi vei mai auzi buzele

sărutându-ţi

începutul inimii?

lumea ta are buzele curate

femeie

cu pielea întinsă de mâini spălate

la marginea unei ape

cu pleoapele despletite

caută-mi chipul

în vârful degetelor

sunt gândul încolăcit ca o îmbrăţişare

de şarpe blând

şi în timp ce restul oamenilor

sunt desfrunziţi în faţa morţii

rând pe rând ca o numărătoare inversă

noi doi ne împletim gleznele

într-un cuvânt

de asta mă întreb

dacă ai vrea

să îmi citeşti noaptea

cu buzele cusute

iar într-un obraz limpede

îmi vei învăţa palmele să culeagă

îniubirea

este ora ceaiului

şi dumnezeul cu ochii sculptaţi în pământ

nu mai are ce să ne ofere

în afara de fiica tâmplarului

care v-a cioplit tâmplele

de lemn

un alt fel de ţipăt şi luminile stoarse de culoare

dacă pământul

şi-ar descoase gura din mijlocul trupului

ar mai rămâne doar arbori cu sângele cald

deasupra cărora timpul

îşi şterge picioarele murdare 

eu nu aş putea fi lumea

chiar şi dacă mi-aş întemniţa luciditatea

în burta unei balene

în ultimul anotimp învârţi viaţa pe degete

ca o legătură de chei

care nu deschide nicio moarte bună

într-un ochi de apă

poate numai aruncatul în sus

şi vreo două adâncimi de unică folosinţă

ar cerşi umbră

la sfârşitul palmelor

netimp de cuvinte

sunt jumătatea de chip

în care păsări tandre pictează flori

cu zâmbetul înfluturit

în care oamenii nu stau pe loc

se alungesc unii în ceilalţi

ca un roi de culoare

domesticită

şi plouă cu nopţi sincere

din când în când

am existat între rândurile

unei înălţimi neumblate

dar nu ţi-am şoptit asta niciodată

cu mâna stângă

îţi ştergeam întunericul de pe umeri

tu îmi culegeai neliniştea

dintr-un trup

cu uşile încă tinere

şi era timp în glasul tău

şi era glas în timpul meu

îngânditului ofer lume nouă

Dacă aş reuşi să mă definesc, aş fi liber să înţeleg care este valoarea pietrei ce mi-a crescut ascuţită, chiar din umărul drept, în care nu s-a sprijinit nimeni, niciodată. Dacă aş reuşi să urc în mine însumi, ar fi ca şi cum aş înţelege piatra care îmi ascute sprijinirea. Oare,cât aş fi de munte, dacă trupul meu nu s-ar sprijini în nicio sprijinire?

iubitei mele cu zâmbetul înviat şi restul zilelor

în fruntea mea

tu

desenând arbori

în pieptul tău

eu

deznodându-ţi sângele

şi dacă am fi ore

cine ar reuşi să ne cotrobăiască minutele

cine ne-ar număra lumina

de la sfârşitul degetelor?

prefer să te privesc cum torci

la mijlocul albului

declaraţie de nebunie

nu ai niciun corespondent cu realitatea

pentru că iubeşti mai mult frica de frică

decât mersul pe jos

iar muntele îl porţi ascuns în buzunare

ca pe o durere bună

dar încă îţi sculptezi numele cu litere mari

încă îţi deşurubezi zâmbetul înainte de culcare

şi te acoperi cu celălalt bărbat

în care nu se mai aude nimic

lumea

este doar un pat de spital

unde se tratează nedumerirea pleoapelor

în spatele cărora s-au ascuns greieri

cu picioarele amputate

în fiecare dimineaţă îţi deschizi trupul

să asculţi golul rămas între gratii

peste care nu se aude nimeni

murind

şi dacă m-aş putea inventa încă odată

aş alege să fiu culoare

sau punct de vedere

cu buzele proaspete

dar eu nu pot culege orele cu încetinitorul

nu pot muri ca şi tine de trei ori pe zi

şi cum nu au existat niciodată dumnezei sinceri

numai dumnezei pe hârtie

nu descifrez prezentul

doar caut în el ultimele cuvinte

lumea în care au crescut braţe stângi

eşti frumoasă în orice parte a zilei

când îţi porţi îngeria

în degetele de la picioare

ca pe o lenjerie intimă

şi pentru că între coapsele tale

a umblat o lume întreagă de trupuri

nu îţi mai păstrezi amintirile pe hârtie

ci în vârful sângelui

ca pe un trofeu

de culoare

al doilea

dacă aş fi fost un perete simplu

ţi-ai fi odihnit ţipătul în părul meu

şi ai fi desenat minute cu limba

în cerul tavanului

mă întreb

cum arată ora pe dinăuntru

probabil

ca şi o altă cameră goală

unde uşile au ochii deschişi

permanent

o răutate mai mică

ziduri sălbatice

în care trăiesc mâini

cu ochii căprui

au culorile despletite de bătrâneţe

nu ştiu dacă temerea mea aparţine lumii întregi

sau lumea este o frică

care se sprijină în două picioare

stângi

eu simt durerea la fel ca şi dumnezeul tău muribund

cu picioarele nebune

care adulmecă

alergatul în genunchi

doar orizontul are trupul curat

poem prostituat

cineva

ţi-a construit picioarele din bucăţi

de bulevardier în care aerul avea degetele umede

iar străzile mureau pe capete

la fiecare intersecţie

unde trupuri cu pielea întinsă

mimau culoarea roşie

şi pentru că eu am auzit cu dificultate timpul

şi împuşcătura dintr-o declaraţie

nu mai caut întrerândurile la bani mărunţi

de frică să nu îmi încurc mâinile

în albul orbitor unde tu

ai descifrat secundele

şi ai observat că nu există una singură

pentru această descoperire

oamenii te-au aşezat într-o lumină puţină

ţi-au rupt mersul de felină

ca să încapi mai bine într-un zâmbet

şi pentru că piciorul drept se zvârcolea

se împotrivea şi urla de supărare

l-au deşurubat până la sânge

a fost îngropat

într-o lună necunoscută

unde nu îşi mai aducea nimeni aminte

şi nu se mai auzea nimic

poem cu degetele retezate

nu ştiu cât de mult poate o culoare

să dispreţuiască realitatea cu degetele pline

de ochi sălbatici

peste care arbori dresaţi mimează mersul pe jos

iar femeile mele au picioare de pisică

sfârşitul

este la fel de mic de statură

pentru toată lumea

din acest motiv

orizonturile sunt împărţite în două mâini

cele în care nu se zăreşte capătul răbdării

şi cele desenate în acelaşi loc

de unde începe departele

prefer să alerg cu spatele

de fiecare dată când aud frunze

aplaudând metafore

din care nimeni nu pricepe nimic

dar şi mersul pe vârfuri în inima oraşului

de unde să privesc lacom

până la orbire

o stârpire nesfârşită şi măicuţe de companie

care plimbă în lesă peşti fericiţi

şi piciorul bandajat al animalului de la ora cinci

arta culesului de pământ

într-un arbore cu tălpile goale crescuseră oglinzi

cu litere mari care scârţâiau

de o parte şi de alta a glasului

unui mut ce se scălda

în uterul mamei sale

iar noaptea se auzea în depărtare

ca o piele

cu nasturii descheiaţi la piept

şi se înmulţeau bătăile în trupurile uşilor

am prins un fluture de urechi

să-i ascult culorile

însă

nu l-a învăţat nimeni să moară

de tinereţe

plecatul de urgenţă şi cultivatorul de frici

oamenii

sunt ca tăişul unei săbii

înşiroiţi de pasiune în fiecare mână

unde sunt ascunşi tiptil

arbori gălăgioşi înşurubaţi cu forţa

într-un zbor de colţuri

în largul unui ochi de unică folosinţă

este un alt fel de culoare

în care sunt cusuţi pereţi

de umbră

sau cine ştie

poate sunt doar flăcări sălbatice

care şi-au sculptat guri de lemn

în puţinul ferestrei

pentru a vedea de aproape

cum s-a inventat

moartea

imnul trupului şi oraşul acesta blestemat

cine a inventat moartea avea amintirile curate

ca o noapte adormită într-o culoare

mică de statură

şi pentru că toţi ne pişăm pe oraşul acesta

şi pentru că noi suntem oraşul acesta

pământul şi-a deschis picioarele

să ne intre mâinile stângi

picioarele drepte

şi gurile împletite unele de celelalte

până la frumuseţe