exact când am început să
construiesc o piatră
spre centrul pământului
au început crimele
mureau pe capete
la început meşterii
nu îşi mai înţelegeau
glasurile
iar din mâini le
crescuseră guri ascuţite
o molimă le sfârtecase
pielea
prin care se vedeau
străzile cu sens unic
gâlgâind
înecându-se
tuşind de nerăbdare
viaţa
iar la însfârşit
s-au îmbolnăvit pietrele
de înălţime
în imediata vecinătate a
muriţilor
ultimul Dumnezeu îşi
clătea tălpile
în tinereţea unei doamne
cu buzele roşii
şi în părul ei ningea
năprasnic
desfac borcanele de
cuvinte
tu râzi desenând umbre
iar herghelia de peşti
albaştri brăzdau cerul moale
până când descopăr cu
stupoare
cuvintele sunt la fel de
goale ca şi zeii
şi ca urmare a acestei
sperieturi
nu ştiu dacă astăzi
voi avea bunul simţ să
mă ţin
de mână
oraşul rămăsese
dezbrăcat
neputincios
gemea
urla până în măduva
bulevardelor
şi abia atunci a început
să primească vizite
abia atunci a redevenit
un context oarecare
o imaculare
unde se ascundeau culorile
ca o forţă de muncă
închiriată
în colţul din dreapta
jos al acestei pagini
este corpul singurei
femei peste care nu atârnă
niciun cuvânt
are ochii aruncaţi în
alţi ochi
şi se tăvăleşte în
naivitatea unei majuscule
până la sfârşitul
rândurilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu