nu ştiu cât de
mult poate o culoare
să dispreţuiască
realitatea cu degetele pline
de ochi sălbatici
peste care arbori
dresaţi mimează mersul pe jos
iar femeile mele
au picioare de pisică
sfârşitul
este la fel de
mic de statură
pentru toată
lumea
din acest motiv
orizonturile sunt
împărţite în două mâini
cele în care nu
se zăreşte capătul răbdării
şi cele desenate
în acelaşi loc
de unde începe
departele
prefer să alerg
cu spatele
de fiecare dată
când aud frunze
aplaudând
metafore
din care nimeni
nu pricepe nimic
dar şi mersul pe
vârfuri în inima oraşului
de unde să
privesc lacom
până la orbire
o stârpire nesfârşită
şi măicuţe de companie
care plimbă în
lesă peşti fericiţi
şi piciorul
bandajat al animalului de la ora cinci
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu