Ultimul Dumnezeu

Scena 1

(Într-o lumină obscură, scena are o importanţă deductibilă. Lumina bălteşte pe alocuri, dintr-o parte nedefinită cu exactitate pentru a spori starea de apăsare care domneşte în patul de spital aşezat neordonat în mijlocul nelovit de umbre al întregului complex scenic. Trebuie enunţată prin intermediul întunericului şi al jocurilor de lumini curbe nevoia anormală de închistare într-o crisalidă de ignoranţă a conştiinţei şi a sufletului uman, printr-o inserţie de umor amar.)

UNICUL(Stă aplecat la marginea patului, cu ochii pironiţi în sus, mormăind cuvinte fără sens. Este trecut de vârsta a doua, puţin aplecat de spate, stă în poziţie ghemuită.) Nu, nu am să înnebunesc înnebunirea. Sunt prea viu să părăsesc tot ce nu am construit până acum.(Îşi freacă palmele cu un gest de lehamite.) Cine ştie, poate mâine se va întoarce şi va fi din nou fericire în locul acesta necrescut de chipuri... sau nu va fi niciodată vreun cuvânt capabil să răstoarne tot răul.(Meditativ, cu ochii întredeschişi) Poate tot acest rău este o altă formă ascunsă a binelui, distorsionată spre înţelegere şi nevoia mea de a învăţa ceea ce nu se poate învăţa, ca un complot bine pus la punct al serilor pierdute. Dar clar nu am înnebunirea. Nici viaţa întreagă. Şi nu ştiu nici cine ar mai vrea să rişte să mă nască încă o dată. Cine mă scapă de toţi ceilalţi timpi morţi.( Se ridică în genunchi în mijlocul patului, cu palmele adunate ca într-o rugăciune, privind în sus cu tremur în tot corpul.) Eşti acolo, dar taci! Taci cum faci de o întreagă veşnicie. Doar exişti în tăcere. Ce zeu eşti atât de mut?!(Ridică glasul ca un geamăt prelung înainte de a se prăbuşi în mijlocul aşternuturilor.) Sunt osândit într-o virgulă şi tu nu vorbeşti nici măcar la începutul visului. Trebuie să construiesc o lumină nouă.(Se ridică în picioare în pat, cu mâinile gesticulând fără nicio logică.) Una albă, nepătată de inutilitatea rugilor celorlalţi dornici de urcare. O lumină numai şi numai a mea. Ca o punte, da, da, o punte spre înfăţişare. Vrei, nu vrei, eu îţi voi fi şi chemare şi nechemare.(Cade din picioare între umerii patului, cu ochii în lacrimi şi ghemuit în mijlocul propriului său eu începe să maseze aşternuturile ca pe un aluat imaginar, timp în care lumina îşi pierde uşor din intensitate până cufundă scena în întuneric.)

Personajul 2, APROAPE îNGERUL (înalt, bine clădit, îmbrăcat într-un parpalac gri, cu vremurile imprimate în ţesătură, stă rezemat cu spatele de vergelele de metal spoit cu un aproape alb al patului de campanie al Unicului): Oare cum ar fi creionată lumea dacă fiecare dimineaţă care ni se precede nu ar mai avea sfârşit, ci ar fi continuă?

UNICUL (tresare speriat şi priveşte întunericul din faţa lui): Cum adică continuă? Cine eşti? De ce eşti?(Aproape Îngerul nu se mişcă din locul său.)

APROAPE îNGERUL: Adică exact aşa cum am spus... nesfârşită! UNICUL: Bun, bun şi de ce ai vrea tu să fie nesfârşită?!

APROAPE ÎNGERUL: Nu eu vreau să fie nesfârşită, ci tu, prietene. Eşti enervant de neatent.

UNICUL: Nu sunt neatent!!!!( urlă ridicându-se în picioare.)

APROAPE îNGERUL: De ce tulburi liniştea, idiotule? Nu simţi ce bine ne acoperă întunericul?! Ce faci aici de unul singur?(Aproape Îngerul se întoarce cu faţa încă nevăzută spre Unicul.)

UNICUL: Te ascult supus.

APROAPE îNGERUL: Mă asculţi supus? Niciodată nu ţi-a ieşit asta, omule... mai mult simţi...

UNICUL: Păi da.

APROAPE îNGERUL: Păi da?!

UNICUL: Da, da, simt, strig, caut să înţeleg! Ce este atât de rău în simţirile mele? (Unicul îşi încovoaie corpul aproape spasmodic înspre conturul din faţa lui.) Simt obsedant, dar şi aud limitarea la care am fost supus. Ştiu că sunt aproape de răspunsul pe care îl caut de o veşnicie. APROAPE îNGERUL: Tu nu cauţi nimic, Unicule. Construieşti din cearşafuri lumini. Şi te prăbuşeşti sub greutatea fricilor tale. Nu ai nimic deasupra să-ţi poarte grija, nici grija nu-ţi este străină.

(Unicul tremura la începutul patului şi devenise una cu mediul pe care îl ura din tot sufletul. Se aude: „Mda”...)

UNICUL: De ce spui asta?

APROAPE îNGERUL: Nu am spus nimic, nebunule!

UNICUL: Cum nu ai spus nimic? Am auzit clar şi răspicat cum ai spus mda!

(Se aude: „Mda...”)

UNICUL:  Auzi, auzi, iarăşi s-a auzit!(Unicul ţopăia ca un apucat la mijlocul patului)

APROAPE îNGERUL: Este o constatare, nu un început de discuţie. Aşadar, Unicule, ce faci cocoţat până la nesuportarea înălţimii?

UNICUL: Nu îţi spun, nu îţi spun...(Unicul se leagănă singur ca o îmbărbătare şi îşi ţine palmele la ochi chicotind.) Dacă ţi-aş spune, toată chemarea mea ţi-ar aparţine şi nu am rezolvat nimic. Tu eşti nechemarea! Şi nu ai nici măcar un nume de care să mă leg.

(Aproape Îngerul se furişează încă un pas mai aproape de Unic, dar chipul îi era încă ascuns în semi-obscuritate, ştiind că această mişcare îl terifiază.)

APROAPE îNGERUL: Tocmai am realizat ceva, Unicule. Că eşti cea mai sâcâitoare creaţie de pe întreaga suprafaţă a pământului.

(Unicul intră sub cearşafuri gemând ca un apucat de imaginea necunoscutului care aproape se prăbuşeşte pe el şi scena redevine întunecată.)