o culoare foarte mică de înălţime şi noi doi printre rânduri

o culoare foarte mică de înălţime şi noi doi printre rânduri

Te iubesc până la apucături sau până la capăt. Depinde foarte mult şi de căpruiul îngropat adânc sub tălpile tale. Sau de lungimea nefolosită din albul ochiului. Nu ştiu exact cât din mine a mai rămas. Într-o linie dreaptă.

din trupul meu a învăţat să crească un alt trup(cu mult mai tânăr)

din trupul meu a învăţat să crească un alt trup(cu mult mai tânăr)

am descoperit cu stupoare că nu am aparţinut niciodată egalităţilor

sunt doar o etapă rămasă în treapta cea mai acută

de parcă toate numerele de femeie au devenit greutate

într-un singur târziu

unde minutele sunt construite în sus

în care nu există nicio lovitură

nicio balerină născătoare de dumnezei cu irişi verzi

doar alte trepte

îmbrăcate în urcări de sine

sau de ape cuminţi

poate de asta

ar trebui să aşteptăm până nu vom mai fi

mari

sinceritatea naşte monştri

sinceritatea naşte monştri

din simplul motiv al lipsei de interes pentru o individualitate complet deşirată înaintea sensurilor

care numai atunci când este descompusă în imagini pluteşte deasupra aerului

cu toată titulatura ei compromisă şi prost înţeleasă de iubitorii excesivului vestalic

ale căror scăpări nevoite în trupurile cele mai apropiate de palpabil

sunt doar conceptualizări stricte ale lipsei de sinceritate

nimic mai mult

şi cu toate astea realitatea este cea mai frumoasă femeie din lume

mai ales când i se închină un munte

sau adâncimea unei respiraţii

pentru că nu toate lucrurile sunt în mod egal oferite ca un păşit la limita echilibrului

nu tot ce zboară a fost la un moment dat pasăre

o cădere în gol este un alt fel de zbor

care are abilitatea de a nu se sfârşi niciodată într-un fix dictat

şi cum toate războaiele duse cu propriile cuvinte au fost pierdute sau rătăcite în alte conflicte

nu pot spune cu certitudine că adevărul din mine a fost definitiv îngropat sub podeaua camerei

în care îmi descifrez cursivitatea zilelor

nu sunt un ucigaş în serie

doar un om despre care nu se mai poate scrie nimic nou

un om cu toate dispreţurile caligrafiate până la lehamite

am statura diminuată de greutatea tuturor tăcerilor

a gândurilor

şi de ce nu o încâlcită amintire dintr-o veche iubire de care îşi mai aduc aminte doar zidurile

şi nici măcar ele nu au claritatea aducerilor aminte

nici măcar ele nu şi-au învăţat sinuciderile la perfecţie

le atârnă cearcănele până la genunchi de păcate convexe cu ultima moarte curată

iar dacă ar fi să-ţi răspund ca unui gând greşit

mie

nu îmi este frică nici de naştere

nici de moarte

ar fi normal să-mi fie nu contest

da nu îmi este

am comportament de mascul şi dumnezeu în corpul tău de femeie îmbrăcată

bineînţeles

din jurnalul unui condamnat la tăcere

din jurnalul unui condamnat la tăcere

deşi eşti abia începutul

în mine ai toate muşcăturile netratate corespunzător

şi din acest motiv curgi iremediabil dintr-un punct în altul de vedere

ca o ascuţire iubito

un tăiş murdar de implorări şi sânge

porţi cu mândrie căpruiul smuls dintr-o moarte

şi îmi eşti de fiecare dată

dar absolut de fiecare dată auzire

în urechea cea mai surdă

apoi

la trei zile te oferi culeasă în genunchiul cel mai umblat

şi ai toate întârzierile mele

sub pleoapă

de parcă ţi-aş fi singurătatea unui singur arbore

numai la modul acesta te rescriu

în dimineţile neîncepute de înjurături

şi sex

dacă mă vei urmări în taină poate îmi vei afla în cele din urmă locuirea

dacă mă vei urmări în taină poate îmi vei afla în cele din urmă locuirea

anexă la propriul nostru dosar răgăzul dintre două mese

ne scaldă în tabieturi îngheţate

canaste

şeptici şi jocuri de societate unde lehamitea îşi alungă sentimentele în fruntea pământului

şi fără privire

ne mângâiăm gâfâind cu ţipetele curgând din încheieturi

cu patima tocită de atâtea variabile

trecem unul prin altul toate cuvintele bune

pentru că aici frica

se imploră

bâzâitul vieţii nealterate de tupeul lătrăturilor zilnice

a devenit o muţenie de bun gust

închiriată în fiecare seară după ora şaptesprezece pentru dezmăţul final

când toate ambulanţele se dezbracă în pielea goală şi îşi defilează morţii

când mamele îşi devin singure companie

când bisericile îşi mimează tălpile

îngenunchierile regizate în pas de trois şi toate uşile bune de iubit

unde ne-am fost apocalipse

sau crâşmele din care ne lăsam băuţi până la ultima picătură

biciurile era la modă printre gândurile noastre

şi ne iubeam

ne iubeam cu toate cuvintele

ne străduiam să împărţim la doi zilele rămase până la numele degetului mic

de la neînsemnata LUI îmbrăţişare

şi ne ştiam cu exactitate totul

chiar şi mumificările

naşterile bărbaţilor

naşterile femeilor

naşterile zeilor

şi un singur tabel cu mine însumi mai putea fi găsit în lacrima ta

nu ştiu exact cine eram

unii m-au devenit înger iar alţii

că aş scrie poeme

oricum ar fi omule bun

adevărul este undeva la mijloc

între noi doi orice bucată de inimă se răzbună la un moment dat

între noi doi orice bucată de inimă se răzbună la un moment dat

cui pasă de camera în care tu îţi numeri degetele pe zile

sau fugile înapoi ca nişte performanţe

suntem nuanţe până la proba contrarie când marea adunare naţională decretează

încă un război de paie

mi-aş fi dorit să-ţi culeg nopţile de sub călcâie

să crestez în zâmbetele tale surâsul meu din miercurile închinate

iar apoi să-ţi privesc printre riduri

frica

suntem unul în pântecul celuilalt prunci şi mame

într-un singur cuvânt

taţi şi asemănări scuipate într-un singur chip

culori sălbatice şi încă puţin din normalitatea excesivă

a dumnezeului de hârtie

eviscerate

aruncate în râs

băute până la sfârşitul trotuarelor

cu sânii muşcaţi de foame defilau în stoluri

de fiecare dată aceleaşi două nopţi şi mai bine

ancorate în piele

ca nişte spânzurători de verde

îmi plăcea nespus amintirea aceasta

şi de fiecare dată după ce terminam să mi-o amintesc

o luam de la capătul întrebărilor

uimit la culme de faptul că toate cuvintele sunt două la început

exact cât de lungi sunt picioarele iubitei mele

sau cât de multe

oricum

numărul este doar o constantă care permite la un moment dat rostogolirea tuturor lucrurilor

în rest era bine

mai ales seara după buletinul de ştiri când mă priveam nedumerit în ochiul ei stâng

de parcă i-aş fi fost plănuit ca o naştere spontană

aproape geometrică între respiraţii

poate de asta în absolut fiecare dimineaţă ea se cutremura de o viziune îndreptată

în sensul invers al acestei lepădări inocente

ca şi o corabie abia ieşită din beţia furtunii

un scrâşnet descompus până la starea

cea dintâi

când nu îmi aduceam aminte

nici de astăzi

nici de mâine

nici de ieri

aceasta este o scriitură de o singură persoană

aceasta este o scriitură de o singură persoană

ştiu că ţi-am promis

să nu mai scriu atât de orbeşte despre cuvinte şi arbori

pentru că deranjează pe unii care şi-au atins nivelul insistenţei de frunze şi clorofilă

ca un extaz auto-erotic în camera cea mai nepotrivită pentru iubirea de unul singur

însă trebuie să înţelegi

nevoia mea nu este de ei ci de propria identitate

am nevoie de mine să înţeleg de ce la fiecare început de astăzi

sunt obligat să-mi postez liniştea în public

apoi să aştept cu dependenţă gingiile tuturor

să mă pătrundă dintr-o fericire în alta

ca şi cum aş fi doar o condamnare la apreciere şi încolăciri subversive la suprafaţa pielii

nu un om care îşi deschide venele de-a lungul tăios al tuturor păsărismelor

de duminică

dar mândria este doar o decapare a unei personalităţi comune

trebuie drenată la fiecare sfârşit de săptămână

iar pentru asta se foloseşte cuţitul cel mai înţelept

să intre adânc în ruginirea cărnii

dus pe gânduri rostesc cuvinte oribile chiar de la începutul cel mai stupid al lumii

mă prăvălesc dintr-o temniţă în alta a sângelui

sorb cu nesaţ şuvoaiele de evadări până la starea cea dintâi

când mă privesc cu atenţie înăuntru

dar nu văd nimic

doar nişte ziduri fericite

unde

parcă nici oamenii nu mai sunt cum trebuie

ecoul strigătelor de groază care veneau ceva mai repede înapoi

ca şi cum nu s-ar fi întors din cer

ci chiar din foamea mea

când mă prefac că dorm nimeni nu îşi dă seama că ţin un singur ochi deschis în enormitatea chipului iar de jur împrejurul irisului grămezi de nisip şi apă sărată mă îndeamnă să alung toate adâncimile de serie în frânturile unor cuvinte despre absolut nimeni

nu ştiu câtă răbdare mai am să îţi rămân şi astăzi până la ultimul om

chiar nu ştiu

şi erau atât de puţine virgule în numele tău

şi erau atât de puţine virgule în numele tău

cred că cele mai mari neajunsuri nu au aparţinut vreodată omului de zi cu zi

ca un sfârşit bine scris de la un pol în celălalt al unei înălţimi

sculptată cu precizie uimitoare la suprafaţa instabilă a unui punct

rămânerile în sus erau doar eşafoade de bun simţ

nimic mai mult

în oamenii descântaţi iubirea are gustul obscen după fiecare umbră

zgâriată în piele ca o poartă spre nicăieri

aerul încâlcit printre dinţi

era mai înalt decât un ultimatum în linie dreaptă

printr-un cuvânt de femeie tânără

la suprafaţa acestui limpede mi-am început toate păsările

muşcături din meniul tău zilnic despărţit între coapse

aşa se recită realitatea într-un joc de şah unde matul trece prin singurătatea

unui bloc de locuinţe

ca un glonţ printr-un condamnat la moarte

eu personal nu cred în diferenţe

deşi cunosc femeile mai bine decât un alfabet îndrăgit de orbi

adevărul

întotdeauna a fost crestat în moartea tâmplarului

în dresarea lemnului cu mâinile unui dumnezeu fals

care nu a simţit nimic din maturitatea fiului său

de ieri

pământul care a învăţat să facă piruete în piciorul meu lipsit de gleznă

apoi

un gram de linişte şi culmea de oameni din care s-a născut puţinul bumerang de carne

mi-a răspuns că el

este doar numele meu

care învinge moartea oricărui albastru

hai sictir

și ultima pe astăzi era mai mult decât un ultimatum
o urmă foarte ușor conturată între buzele ei ca un anunț despre înfloriri și seri prăpăstioase în degetul nou născut al omorâtorului de cifre

la sfârșitul cel mai bun din numele meu a mai rămas doar dumnezeul mamelor noastre

chiar de sub sânul tău drept a răsărit un anotimp de îngeri

chiar de sub sânul tău a răsărit un anotimp de îngeri

simt nevoia să îţi spun

despre locul acela în care se aruncă toate femeile nefolosite

locul acela mic de statură şi întemniţat cu poftă de fiecare parte a unui expir

da

simt nevoia să îţi fiu

chiar şi cel mai neserios capăt din această culoare geometrică

cu tăişurile îmblânzite în carnea mea de cerc

simt nevoia să îţi latru înfăţişarea

dintr-un fluture cu foamea adânc înfiptă în piele

să-ţi mestec printre gingii suflarea deşirată

la suprafaţa lichidului burghez care ţi se scurge printre cearcăne

ca un sens unic

spre nicăieri

ştiai că îngeriile nu au aparţinut niciodată cultivatorilor de păsări?

ce s-a întâmplat?(nimic...mi s-a părut că aud o moarte)

ce s-a întâmplat?(nimic...mi s-a părut că aud o moarte)

Doar în oameni se auzea uneori. Înserarea.

un război înalt la culoare

un război înalt la culoare

oraşe

ofilite la capătul cel mai nelocuit al omului de sufragerie

zile bolnave mintal în sufletul nostru nou-nouţ

se hlizeau ca nişte sfârşituri odioase

între pereţii crescuţi greşit ai primăriei

orbite din punctul de vedere al trăitorului de rând

în care timpul

nu şi-a inventat încă scuzele

dar ne-am fost străzi condamnate în palma cea mai sătulă

 numărători inverse în ploi deschise la culoare

unde blocurile se ascundeau printre degete

de teama nelocuitului

şi cine dracu mai ştie

poate într-o zi

fără niciun marţi la sfârşit

îmi voi construi din coasta ta de evă conştiincioasă

răspunsul

la întrebare

foarte puţini au încercat să mai rămână în noi până la început

foarte puţini au încercat să mai rămână în noi până la început

şi ai neobrăzarea să te prezinţi înaintea mea cu foamea silabisită la suprafaţa coapselor

ca o goană printre subtitrările îmblânzite din nonşalanţa

păsărilor cuibărite în fruntea dumnezeului de perete

pe care îl porţi atârnat cu privirile în jos

în buzunarul cel mai mototolit din toată viaţa ta

un fel de lasă-mă să te las

bântuie liber din voia mea într-o fereastră cu geamurile concluzionate până la vene

într-o petrecere cu lampioane deşirate în dansurile goale ale ultimelor femei de încasat

la sfârşitul pierzaniei liturgice

când toate darurile bune se oferă doar acelora care şi-au îngenunchiat nerăbdarea

de a fi sfinţi cu toţi pereţii în regulă

înconjuraţi de măicuţe încălţate pe tocuri dureros de înalte

şi mâini întinse

un munte uriaş de mâini sacrificate în dreapta cea mai incorectă

a tatălui meu

şi ai neobrăzarea să-mi descifrezi tăcerile dintre respiraţii cu unghiile ascuţite

printre dinţi de îngeroaică tandră în sfârşituri

ai putea să-mi calci glasul dintre rândurile acestea îmblânzite

în ultima curvă samariteancă care ne-a dăruit o altă lume corectă

după moartea noastră

îmi este dor de tăcerea numelui tău

îmi este dor de tăcerea numelui tău

neinfinitul construit pe sub felinare mai avea puţin şi atingea buricul pământului

în care iubirea mea se număra pe degetele de la picioare

şi erau lanuri întregi de morţi printre păsările acestea originale

cuvinte abandonate în fruntea încercuită de spini

se cerşeau unele din palmele celorlalte

şi era mâine

şi era astăzi

în acelaşi timp

apoi copilul a rupt pecetea cu dinţii

apoi copilul a rupt pecetea cu dinţii

trăiesc în fiecare literă îmbrăcată citeţ pe care mi-o dăruieşti

în duminicile adăpostite mai jos de ultimul deget suflecat în cadrul pământului

ca o lege după orele cincisprezece

când toate clădirile îşi îmbrăţişează siesta

împuşcătura scria ceva despre o moarte

dar pentru că nu a răspuns nimeni la întrebare am chemat femeile îmbrăcate în negru

să pătrundă înăuntrul acestui cuvânt

să ne spună şi nouă cine îşi împarte viaţa ca un bun samaritean

dar nu era nici ţipenie

din acest motiv nu răspundea nimeni în afişele albe

doar trenurile oprite în câmp se adunaseră la un loc îngrozite

chiar lângă muntele unde tâmpla mea povestea culoarea

aşa cum ar fi trebuit să fie

noaptea trecută cineva de bun gust mi-a frământat respiraţiile

cu sânul cel mai puţin

apoi m-a străbătut ca pe un coridor infernal spre alighieri

unde frica se izbea în pieptul aceleaşi uşi care ne-a dezîntâmplat

disperarea

iar lumina asurzitoare care îţi curgea din spatele rănii se transforma în oase de şarpe

în străzi delirante atinse de muzici sălbăticite

de maxime stupide

când suficient de târziu totul se transformă în nimic

iar bandajele atârnă sfioase ca nişte peceţi cu dinţii smulşi

la sfârşitul îngerilor tăi

dumnezeul acesta m-a rugat să-i devin surd şi orb

dumnezeul acesta m-a rugat să-i devin surd şi orb

gardianul jurămintelor prost ecranizate într-un film cu buget redus şi ultima femeie fără categorie

într-un gând cu mâinile retezate

ai putea spune că aici

se ascunde cea mai frumoasă poveste de groază din lumea unei scrumiere

unde toate zilele de sărbătoare au fost spânzurate de picioarele şubrede

şi lăsate să putrezească până la ultimul minut

acesta nu este un poem de tine

ci o dare de seamă despre îngerie

sau o pendulare a tuturor spitalelor de nebuni
atârnate la rever

ca nişte decoraţii murdare de viaţa domestică a unei femei

construită din obsesii

din acest motiv ţi-am spus că scriitura de faţă

nu îţi aparţine

eu

cu flori în gură şi iubirea mea coborâtă neatent din vagonul poştal

o mănuşă folosită

turnată în cupe ca o mirare obsedantă despre şoimi dresaţi cu mâinile goale

furtuna de la ora treisprezece care a împrăştiat gustul ultimelor trenuri tulburi

plânsetul deschis în uşă

răstigniri peste răstigniri năvălindu-şi cohortele de buzunare goale

săriturile artistice de pe geam

m-au lăsat sleit şi sărac

aştept să se întâmple ceva esenţial în auzul tău din care au reuşit să evadeze munţii

cu parşivitatea unui iceberg

gentleman cu stiletul ascuns în inimă

dulciuri şi cafea cu lapte de mamă tânără

bancuri de purpură şi curve excitate între lămpile cu abajur

bârfe scrijelite în talpa unde permanent bate inima altcuiva

arcuită ca o intuiţie

linia vieţii mele a început să-mi semene tot mai greu

şi numai la sfârşitul tău am ştiut că se ascunde surâzător

întreg deşertul

la sfârşitul drumului se auzea că mai urmează încă un mâine generos

la sfârşitul drumului se auzea că mai urmează încă un mâine generos

îţi mai aminteşti când serile ne rătăceau direct prin sânge ca nişte ploi torenţiale

când în locul genunchilor creşteau delfini iar gleznele uitaseră să înoate

la suprafaţa lucidă a pământului

în vremea aceea

căderile se numărau pe degetele tale şi nu era nevoie de anotimpuri

sau de păsări întunecoase să îşi zvârcolească golul de sub aripi

prin echilibrul nostru

nu era timp de ferestre cu aerul îmblânzit în geamuri

pur şi simplu

nu mai era timp

uşile interzise nu se inventaseră încă în oameni

nici locurile special amenajate să cotrobăieşti în linişte

nimeniul nimănui

îngropările subtile din acele războaie pierdute în vârful degetelor

au înţeles în ultima clipă că nu îşi vor descoperi niciodată

chipurile

N

N

am decis să îţi pun în vedere că poetul acesta de origine bărbătească

posesor de identitate apropiată de realitatea cea mai ascuţită a unor literoaice

în vârstă de treizeci şi cinci de respiraţii fără o lună

te păstrează cu toate zilnicităţile tale în palma cea mai nou cumpărată

dintr-un lan de fluturi

însă

acesta nu este doar monologul acela ştirb de la începutul unei piese de schimb

sau al unei suprafeţe lăcuite dintr-o piesă de teatru jucată cu actori închişi

între tastele unui computer din prima generaţie fără comunism

ci o mărturisire uriaşă despre iubire

în care cele mai frumoase explicaţii au dimensiunea acută

a unui ochi deschis până în larg

loc de aruncat oamenii cu scaune la cap

loc de aruncat oamenii cu scaune la cap

eu

cred cu cea mai mare sinceritate că adevărul este doar o stare de fapt

adânc înşurubată în piciorul cel mai nefolosit al unei femei

îmbolnăvită iremediabil de toată setea întemniţată în tinereţea mea

este un singur drum împăiat

o singură poartă care se deschide invers acelor de ceasornic

şi un singur tu

cu umblarea descifrată de toate

cicatricele

suntem omul care s-a sinucis toată viaţa

suntem omul care s-a sinucis toată viaţa

ţi-am chinuit ultimele două zile rămase în mod elegant

la sfârşitul chibzuit al unei explicaţii despre o seară căzută din noi

ca o sălbăticie

pentru că tainele nu au fost inventate de o singură mână

au fost mai mult o descriere a unei culori eşuate dintre gânduri

într-un amândoi umblat până la indiferenţă

şi este adevărat când îţi spun că nu am timp nici de astăzi

nici de răspunsul sfâşiat în detalii subtile

nici măcar atunci când te iubesc din toate venele

ca o muşcătură de fluture domesticit cu forţa

într-un singur cuvânt

suntem oricum până la proba contrarie

iar la începutul cel mai firesc al căderilor noastre

chiar în urechea descărcată stângaci de pe un site păsăresc

auzul ne-a rămas singura neîmplinire

din zâmbetul perfect dresat

al vrăbiilor

nimănui nu-i place asta acum

nimănui nu-i place asta acum

este atât de puţin timp în cuvintele acestea pe care ţi le scriu

încât nu-mi ajunge o întreagă pădure de suspiciuni

inspirată din frunze adevărate

să te mint

sunt osândit în cel mai puţin an al mamei mele

şi aud cu mult înaintea celorlalţi depărtarea rostogolindu-şi monologul

printre dinţii cariaţi rămaşi în noi ca o îndoială

şi întinderi uriaşe de nesomn mă îndeamnă tot mai mult

la îngroparea din partea neîntâmplată a unei priviri de femeie

năruită în cântec şi piruete neaşteptate

pândite îndelung şi descompuse până la gesturile de luni dimineaţă când orice iubire

zâmbeşte cu tot chipul

şi tace

poate că

după fiecare viziune a imaculatului sculptată într-o disperare oarecare

urmează o mulţime de eliberări

o mulţime vidă retrasă într-un spaţiu provizoriu

dintr-un timp provizoriu

în care visul de la five o'clock

nu a existat niciodată