omul care acoperă pământul cu înălţimi blânde

singura dată în care îmbrăţişez realitatea

este atunci când trăiesc odată pe zi

doar în acel moment femeile

devin limpezi

până în largul coapselor

se îmbrăţişează cu toate oasele

îşi privesc respiraţia

şi minutele copacilor turtiţi

de sinceritatea ultimului om

cu mâinile scrise

mă îngrozeşte distanţa dintre buzele tale

şi glezna unui munte învăţat pe de rost

în care un animal se hrăneşte cu înălţimi

iar o amantă îşi retează sânii

să nu-şi mai potolească nimeni

setea

ştiu că sunt viu

atunci când îmi privesc degetele de la picioare

mişcându-se

şi chiar dacă pentru restul lumii

sunt un pur şi simplu complicat

pentru mine sunt de fiecare dată

acelaşi

uneori privesc aerul dintr-un cuvânt îngrijorat

şi îmi deschid venele până în mijlocul culorii

unde căldura îşi mângâie tâmplele

apoi ascult cum şuieră lumea

dintr-un moment în altul

al sângelui

dintr-o parte în cealaltă a întorsului peste cap

unde există doar o rană curată

un arbore cu trupul ciopârţit de trepte

şi somnul lipsit de pleoape

îmi culeg răutatea

din piciorul îmbolnăvit de umbră

şi citesc oamenii cu spatele ciuruit de viaţă

care îşi ascultă mâinile

unul în celălalt

de fiecare dată când te-aş putea iubi femeie

glasul mi-ar fi plin de răcoare

în vârful buzelor de unde îţi voi construi

un bloc turn până în inimă

însă

nu alerg niciodată în trunchiul unei păsări

nici nu îmi ascult pielea de şarpe tânăr

încolăcindu-se în depărtare

stau îngropat până la gâtul tău

şi citesc singurătatea

ultimului ţipăt