Nu sunt încapsulat de
aerianism. Astăzi sunt om. Sunt despărţit în toate liniile şi am virgulele la
îndemână pentru o împărţire corespondată către un centru de fixism absolut.
Certitudinea unui mănunchi de fapte achiziţionate prin
contact direct cu latitudiniarul uman se reflectă din modul meu de
inter-relaţionare intrinsec sau extrinsec(după gust).
La 16 ani, regretatul Mircea
Sântimbreanu îmi vorbea despre sălbăticia poetului, despre bestialitatea
mărşăluitului printre legiuni întregi de puncte ascuţite. Am înţeles după mulţi
ani că urcatul nu a fost niciodată un necesar de trepte. Pentru că de cele mai
multe ori înălţimile sunt cele mai întunecate abisuri.
Astăzi... sunt întreg! Nu virtualiceşte,ci întreg.
Sunt
entitate din entitate. Complet în complet. Orizontul meu este suflecat de
înainte,iar muzei mele, îi mulţumesc de iubire. Îi mulţumesc pentru fiecare
minut respirat în spatele internautic.
Singurătatea
sau orice alt mod de afişare al statului tău de vieţaş nu ar trebui postată pe
facebook. Este o non-sensualitate care ne îndeamnă să trăim doar cu laptopul în
braţe. Să ne bronzăm circumvoluţiunile într-un câmp alb de albastru. Să nu ne
îmbolnăvim niciodată de sinceritate, ci de o singură culoare. Nu mai ştim să
fim vii. Nu ne mai recunoaştem chipurile dintre chipuri, degetele dintre taste
şi urletul de groază când se taie internetul. Suntem narcomani.
Acesta este motivul pentru care am decis să nu-mi ucid
umanitatea într-un calculator, ci să îmi pot îmbrăţişa muza cu toate degetele.
Nu am să plec cu ambele mâini. Nici nu voi abandona firescul care a mai rămas
în oameni. Dar, am luat meditaţii de tăcere de la un mut. Drept urmare,
nedefinit de mult sau de puţin, îmi rezerv dreptul de a nu face parte din
niciun grup de dependenţi. Astăzi sunt Daniel. De ieri am iubit aceeaşi femeie.
Mâine voi fi acelaşi Daniel, în trupul aceleaşi femei, ca un răspuns la
întrebare, ca o întrebare pur şi simplu sau în ultimă instanţă, acel doi
absolut din care se naşte infinitul.
„Nu mai ştim să fim vii. Nu ne mai recunoaştem chipurile dintre chipuri, degetele dintre taste şi urletul de groază când se taie internetul.” Daniel Dăian
RăspundețiȘtergereDa. Câtă dreptate are Daniel. Nu mai știm să ne purtăm în viața reală... Am uitat să fim vii... Singuri, de bună voie, ne-am strâmtat sufletul, hotarele iubirii... Nici tăcerea nu ne mai salvează... Dar a lăsat ceva în urmă, ceva esențial pentru sufletul meu – m-a murdărit de viață. Mulțumesc, Daniel.
Multora le-am uitat vocile, chipurile... De aceea am pornit în căutarea lor... Încercați și voi... Să vă regăsiți prietenii și în lumea reală, să-i atingeți cu bucuria revederii, să-i îmbrățișați, să-i prețuiți... Și dacă ați ajuns, îmbrățișați-i și din partea mea, povestiți-le tot ce știți despre mine, despre noi... Spuneți-le că și-au făcut culcuș în inima mea... Și ce limpede este! Doar „lacul codrilor albastru” îl poate întrece...