singura dată în care îmbrăţişez
realitatea
este atunci când trăiesc odată
pe zi
doar în acel moment femeile
devin limpezi
până în largul coapselor
se îmbrăţişează cu toate oasele
îşi privesc respiraţia
şi minutele copacilor turtiţi
de sinceritatea ultimului om
cu mâinile scrise
mă îngrozeşte distanţa dintre
buzele tale
şi glezna unui munte învăţat pe
de rost
în care un animal se hrăneşte
cu înălţimi
iar o amantă îşi retează sânii
să nu-şi mai potolească nimeni
setea
ştiu că sunt viu
atunci când îmi privesc
degetele de la picioare
mişcându-se
şi chiar dacă pentru restul
lumii
sunt un pur şi simplu complicat
pentru mine sunt de fiecare
dată
acelaşi
uneori privesc aerul dintr-un
cuvânt îngrijorat
şi îmi deschid venele până în
mijlocul culorii
unde căldura îşi mângâie
tâmplele
apoi ascult cum şuieră lumea
dintr-un moment în altul
al sângelui
dintr-o parte în cealaltă a
întorsului peste cap
unde există doar o rană curată
un arbore cu trupul ciopârţit
de trepte
şi somnul lipsit de pleoape
îmi culeg răutatea
din piciorul îmbolnăvit de
umbră
şi citesc oamenii cu spatele
ciuruit de viaţă
care îşi ascultă mâinile
unul în celălalt
de fiecare dată când te-aş
putea iubi femeie
glasul mi-ar fi plin de răcoare
în vârful buzelor de unde îţi
voi construi
un bloc turn până în inimă
însă
nu alerg niciodată în trunchiul
unei păsări
nici nu îmi ascult pielea de
şarpe tânăr
încolăcindu-se în depărtare
stau îngropat până la gâtul tău
şi citesc singurătatea
ultimului ţipăt
