la începutul numelui tău ne auzeam îmbrăţişarea

la începutul numelui tău ne auzeam îmbrăţişarea

am mâinile împrăştiate pe sub respiraţia ta

ca nişte eşarfe de albastru puţin

cercurile din pădurea îmblânzită în podul palmei

au rămas aceleaşi animale de companie

ascunse  într-un sertar din pieptul noptierei în care ne-am întâmplat iubirea

păsărilor

doi

acest cuvânt imens

7

7

ai muşcat feroce din spatele chipului meu

linia unui război tolănit pe sub piele de toată lumea peştilor

care au învăţat să crească din tine

oraşe fără solzi

treceai prin mine impasibilă

la începutul fiecărei ore fixe

când ne-am cunoscut respiraţiile

de aproape

şi încă puţin dintr-o bătălie cu mine însumi

de astăzi

a început să fie joi în râsul tău

ca o fereastră deschisă în altă fereastră

minutul fără mâini şi-a interzis

să se mai nască

în această urmă

nu ne-am crezut niciodată nopţile
umbrele din pereţi creşteau
de oameni
de puţin cerul părăsit într-un anotimp
nesărutatele buze ale acestei păsări
în care am trăit

un drum cuvânt de răscruci

nesfârşirea se auzea sub pielea ta

nesfârşirea se auzea sub pielea ta

după cum te-ai dus nu s-a mai întâmplat nimic

nici măcar nu mai avea ce să se întâmple

sau cine dintre noi doi

poate doar tăcerea între ridurile mohorâte

sau bezna din piatră

însă

parcă nici ele nu mai erau

nimic nu era

nimeni

şi crescuse deasupra acestui absolut nimic o cădere

picura în neştire raze galbene peste o încăpere

unde El mima începutul şi aşezarea eşafoadelor în toamnă

ca o mână peste frunţile noastre

dar şi-ar fi dorit să înveţe pe de rost uitarea

pentru că toţi caii de mare sunt buni de visare

nu de viaţă

iar mormântul lor se seamănă cu uterul unei întâmplări care îţi aminteşte mult

de tatăl celuilalt dintre noi

îţi posed ţipetele şi te iubesc mândru când tânjesc după tine hergheliile pe vreme ploioasă

în care nu încape niciun acvariu

în care orbirea nu are legătură cu privirea mortului al cărui chip nu mai primeşte gură

din împreunarea palmelor ieşite de scurtă vreme din clor

cu mult înainte de gesturi

iar când o să plouă cu oglinzi

o să ne punem la adăpost mai întâi lacrimile

şi doar la sfârşit de tot

ochiul drept

ascuns adânc

în inimă

poem singuratic

poem singuratic

singurele douăzeci şi patru de fugi rămase în sufletul meu

ca o spânzurare

ţi-au aparţinut cu desăvârşire la începutul lunii

când

din principiu

nu povesteşte nimeni despre soldatul de teracotă

în care a început să latre timpul

toată foamea ta

de atâta magdalenă

de atâta magdalenă

în buzele livide au rămas câteva aşchii dintr-un ecou vechi

zgârie pupilele podelei

aş putea să beau drojdia nebuniei

direct din trupul încâlcit printre dinţii melcilor

să mă arunc în sfârşitul unui om cu ţipetele deschise de suliţă

şi să-i alung răstignirea

la începutul meu de unde nu se mai aude nimeni

născându-se

de ieri mi-ai mai rămas puţin

de ieri mi-ai mai rămas puţin

străzile tale călcau prin minutele mele toate  zilele de astăzi

şi era frig în venele deschise

un nume de femeie şi-a învăţat mâinile

să se ascundă

de fugă

de privirile masculine plimbate prin cerul gurii

ca nişte pofte  până sub cei patru pereţi

de lumină uscată în largul păsărilor

pământul

îmi curge pe sub cearcăne

şi cu toate astea numai dispreţul sculptat în oraşul rămas pe mâine

a început să crească riduri

poem de tine

atât de mult te respir
încât aş scrie o lume întreagă cu numele tău

în spatele meu nu a mai rămas pădurea

în spatele meu nu a mai rămas pădurea

de aproape douzeci de minute îţi asculţi palmele care au capitulat în spatele tău

şi te întrebi la ce drum îţi vor lega privirea şi te vor legăna

ca pe un prunc

proaspăt răstălmăcit din pântecul mamei lui

gardianul plescăie aerul rămas de aseară printre dinţii suspuşi

tu îi simţi mâinile obosite de atâta atârnare şi respiri împăcat până la mijlocul zilei

când urmează un alt rând de tărie soldaţilor tineri care veghează tăcerea din sângele tău

în stânga şi în dreapta spaimei doi prieteni de drept comun aşteaptă sentinţa din ochii femeilor lor

şi este zăpuşeală de clipiri pe strada aceasta care încă mai are forma unei bătăi de inimă

gardianul visează de azi noapte când şi-a tăvălit respirul în trupul unei alte morţi

tu îi simţi zâmbetul împrumutat cu forţa de la sfârşitul acelei iubiri

şi mai urmează un rând de oameni

de tării şi soldaţi adunaţi de prin mamele lor să înveţe pe de rost o condamnare la moarte

aproape douzeci bătăile inimii de când îţi asculţi palmele libere

rămase de o parte şi de alta a ultimei vieţi

te întrebi la care răscruce îţi vor săpa un somn decent şi te vor arunca în el pentru odihnă

după atâta fugă

gardianul îşi plimba prin gura frumuseţea sculptată într-o femeie de o parte şi de alta a copacilor

bulevardele îşi trezesc din gânduri foarte înaltele păsări

tu îi simţi transpiraţia

curge prin vene ca o capitulare

şi urmează un alt rând de mame

şi urmează un alt rând de tării

şi soldaţi smulşi din iubitelor lor să înveţe pe de rost

până când

gropile comune

o singură dată pe la sfârşitul nopţii se mai întâmplă cuvinte mici de statură

o singură dată pe la sfârşitul nopţii se mai întâmplă cuvinte mici de statură

pentru că ai realizat toate fărădelegile sancţionate de consiliul nevăzătorilor

ai fost condamnat la autopsierea lucidităţii în timp real

eveniment reţinut în ochiul cititorului de rând

îmbrăcat de sus până jos în femeie

dar nu a fost îndeajuns

te-au anesteziat până la ultimul cuvânt care se mai zvârcolea sub bluza dreaptă

aproape albă după prima incizie de la începutul urletului tău

pentru ce aţi început să mă împărţiţi în vise rele şi în halate goale de alb

sunt încă cel mai mişcător din elementul mişcător

nu am noţiunea orelor sfâşiate cu dinţii unui arbore tandru

nici viaţa trăită până la capătul vostru

ai urlat cinstit

taci şi acceptă-te aşa cum eşti în visul nostru

astăzi avem lecţie deschisă

despre coşmaruri

de la sfârşitul lumii am învăţat fuga pe de rost

de la sfârşitul lumii am învăţat fuga pe de rost

o zi egoistă cu toane din toate părţile şi gustul aproape al unei ploi lipite în ziduri obsesive

muşca bucăţi întregi din plictiseala mesei cu degetele retezate unul câte unul

de gânditori cu fotoliul la cap

un fel de lasă-mă să te las domneşte în acest moment în toată curtea pieptului meu

de parcă un nefăcut a decis ca astăzi să mă plictisesc de restul zilelor rămase până în tine

înaintea mea cineva îşi răsfoieşte respiraţiile de iubire filă după filă până la ultima copertă

unde nu se aude nici sfârşitul altei cărţi nici începutul umblatului prin mine

ea îşi bea cafeaua de acum câteva ore şi inventează cuvinte sângeroase

să mă lovească la mijlocul defileului cu zâmbetul ei circumscris

să mă îngroape în mine până nu se mai aude niciun gram de frică dintre lătrăturile aruncate în piele ca nişte culori de unică folosinţă

şi un plus minus infinit de paşi mărunţi când oameni oneşti îşi întind femeile la podea

unde le posedă lacrimile până la dispreţ

ce mai rămâne după acest schimb al gândurilor şi al secreţiilor paşnice?

un proces verbal care a transpirat de aşteptare în ochiul închis al unui birou de investigator la statul jos pe bani mărunţi

poeticul are gustul lui la fel cum femeia are gustul ei impersonal iar ideile de intrare îmi aparţin ca şi exprimare concretă a unei apropieri

şi cu toate acestea făptura din această dimineaţă mă acuză de oameni şi de spânzurători

mă condamnă că am învăţat să-mi fiu continuare

după moartea ei din tabelul periodic

mă descrie înaintea tuturor posesorilor de arme tăioase ca un iubitor de eşafoade şi crucificări în adâncul limpede al unei ape deasupra căreia cineva a iniţiat un lung monolog al paşilor

din orice verde am lua discuţia asta

eu nu am dreptate în tine

cum tu

nu ai fost niciodată astăzi

aici nu discutăm despre violuri (poate despre câteva meduze rămase printre rânduri)

aici nu discutăm despre violuri (poate despre câteva meduze rămase printre rânduri)

încăperea era deja pe jumătate roasă semn că timpul uitase de el

pe la colţurile ochiului

uşor ridicată

pe vârfuri

privea cum necunoscuţi scomorneau în pieptul meu

după ploile neîntâmplate din vara trecută unde oamenii îşi numărau pe degete setea

şi înălţimile rămase până la ora nouăsprezece când de regulă se premia cea mai lungă tăcere

dintre ridurile unei meduze

dar asta este doar o inepţie sau un motiv aproape pueril de a discuta despre parantezele dintr-un punct peste care un ins a călcat cu bocancii

mă gândesc că la rândul său şi punctul are un suflet şi realizează că este prea mic să încapă sub răutatea unui punct de vedere educat greşit

în fine

este irelevant ca numele meu să apară în acest poem sub forma unei inundaţii

sunt de preferat violurile în amiaza unei inocenţe care deliberat şi-a îmbrăcat frumuseţea pentru o iubire în toate genurile masculine

sunt de preferat autobuzele mituite cu galbenul cel mai adânc şi etaj atârnat la capătul saltimbanc

al unui mânuitor de tinereţe şi încă puţin din zvârcolirea unei femei care a învăţat că se poate iubirea

şi de una singură

din acest motiv

nu am să-ţi povestesc niciodată despre omul care a rămas în mine să închidă

zidurile murdare de crăpături şi acele îmbrăţişări fără gust când ne alunecam unul în zâmbetul celuilalt

sau nopţile când ne înghesuiam gândurile cele mai bune din vârful degetelor

prefer să mă apuc de cultivat meduze

sau de picioarele unei femei din înapoiul cărora

nu se mai aude nicio împotrivire

sunt atât de mult în tine încât nu mai ştiu din ce parte este joi

sunt atât de mult din tine încât nu mai ştiu din ce parte este joi

la sfârşit

mi-au acoperit pleoapele cu două monede galbene

îmi spuneau că doar aşa se adoarme în locul acesta chiar dacă eu le-am spus de multe ori

că nu îmi aduc aminte somnul

şi este prea astăzi să le fac pe plac

plus de asta îmi aud încă respiraţia cum gâlgâie prin vene

aud

văd

simt de fiecare dată când sunt sărutat pe frunte ca un ritual patriarhalic prost regizat

sunt cel mai viu din încăperea aceasta cu mâinile pe piept

dar

mi-aţi spus să tac şi să dorm că stric toată lumea adunată la începutul meu

în semn de foame

aţi spus să mai am răbdare până mâine când nu se mai tolăneşte nicio femeie printre gingiile iubitului ei

când nu mai cere nimeni de mâncare după plecarea mea

când nu mai este frig în cerul gurii

doar atunci mă vor dezbrăca de toate fricile mele şi mă vor asculta cum sunt coborât în aşternuturile proaspăt săpate cu cinci ani înainte de fuga aceasta

pentru dumnezeu oameni buni

dar aud mirosul păsărilor deasupra mea

văd

simt de fiecare dată când sunt dimineaţă şi seară

în acelaşi loc cuvântul care a murit

avea braţele tinere

nu doar fumatul poate să ucidă

nu doar fumatul poate să ucidă

iubirea

deşirată în imaginaţia mea

ca o beţie

venele dezbrăcate şi aruncate cât mai departe de numele acestui oraş

erau mai transparente decât albul ochiului

zgâriat iremediabil de mansarda

în care ne-am locuit nerăbdările

strânse în inimi toate ascuţirile lemnului

îşi aşteptau

murirea

cel mai lung minut din viaţa ta

cel mai lung minut din viaţa ta

ţi-am alungat străzile chiar la sfârşitul coridorului

unde nimeni nu îşi aude privirea

lovindu-se de pământul rămas sub unghia cuvântului

construit la sfârşitul unei onomastici

ca un minut despărţit în silabe

subţire până la sânge

puţin până la aripă zburarea înapoi

ne-a căzut din trupurile formolizate

cu minutele murdare degetul acuzator al vrabiei în care ne-am ascuns

respiraţiile

se numea joi

lângă o înălţime oarecare unde cel mai tânăr dintre noi

s-a obligat să moară

de la samariteni încoace

de la samariteni încoace

cel mai lung şir de culoare

rătăcea abandonat în muşcătura cerbilor

cu toate gropile deschise frigul a rămas senin

în partea necuviincioasă a unui pahar cu apă

iar din sus

nu ne-a căutat nimeni

nicicând

niciodată

răstignirile

declaraţie de femeie

declaraţie de femeie

aduni toate răsăriturile în ochiul uscat

unde nu se aude nicio privire poluată scormonind tăcerea

din spatele pământului

nicio stradă rostogolită prin gura poetului

numai dimineţi soioase

cu buzele împăturite de aşteptare

aruncate în stradă ca nişte răutăţi gratuite

şi încă o pereche de oameni întemniţată tandru

într-o mănuşă chirurgicală

se iubeau nebuneşte

pe sub cearcăne

tăcere de băut

tăcere de băut

în tine

băncile defilau cu ploile goale

se ţineau dincolo de  palme

ca un şir indian

până la sfârşitul oraşului cu picioarele retezate de câteva zile

din rănile deschise curgeau în surdină

toate îmbrăţişările oamenilor

şi pentru că tu îl foloseşti pe dumnezeu în fiecare zi

şi este atât de frig în cuvântul acesta murdar de majuscule

eu de ce nu aş scrie în fiecare pădure

despre adâncimea pe care o poartă

adânc

în vârful degetelor?

cuvânt înaintea cuvântului

cuvânt înaintea cuvântului

nu se aude nimeni între noi

aerul

are gustul pătrat

se îmbolnăvise în păsări bulevardul

murdar de frig

şi orele

toate orele dezbrăcate în trupul acestei femei

în care gropile şi-au rătăcit tăcerea

astăzi

am alergat să vizitez o moarte

era închisă în pieptul uşii iertarea mâinilor

dintr-o singură zi

sprijinită cu genunchii în pământ

frumuseţea zidită după chipul unei clădiri

pielea limpede şi cartierul cu ochii scoşi

copacul care s-a sinucis de singurătatea mea

a fost îngropat de cineva

la marginea lumii

şi acesta este un poem despre culoare

şi acesta este un poem despre culoare

cred cu certitudine că inclusiv punctele se pot recicla

pentru că atunci când mi-ai apărut eu mă lăudam cu un trecut de un mileniu

de mame

pentru că vreau mult să ştii poemul acesta

este doar un strop din oceanul pe care îl construiesc

şi cerbii care îţi cresc printre dinţi

ca nişte furii

când am descoperit roşul tu acopereai cu îmbrăţişarea ta restul odihnit al lumii

de atunci arborii au început să plângă frunze

oamenii să-şi acopere chipurile cu alte chipuri în care nu se vede nimic

niciodată

în care se aud nopţile prăbuşindu-se de ele până la sfârşitul unei clipe de inimă

ştii tu

locul acela în care ajungi să trăieşti cu chirie

nu am considerat niciodată linia dreaptă

orizontul acesta aproape crucificat ca fiindu-mi

eu sunt doar numele meu

sunt doar un început de fiecare dată când te dai jos din pat transpirată sub zâmbete

am împlinit toate numerele străzilor din oraşul meu

sunt mai înalt decât umbra mea şi am învăţat să înot printre alţii mai puţin umbre

am gură nas suflet şi poate o scurtătură până la ticăitul acela puţin pe care îl auzi

ah....nu ştiai că orice cale se poate prescurta

tăia

străbate cum vrea ea

normal că nu ştiai

tu eşti unul din ăia născuţi după anii două mii cu cercel în limbă sau unul de cândva

peste care abia s-a învăţat să treacă vântul la începuturile mâinilor mamei mele

orice se poate îngeriza dacă se plăteşte bine

orice

chiar şi atunci când se sinucide o floare într-un cor de fluturi tandri

sau la o recoltă de îngeri îmbrăcaţi în păsări

nu există moarte

moartea este doar un regizor de filme cu buget redus

sau coasă după unii retardaţi

sufletele aparţin doar celor mulţi

acelora care nu au ştiut să-şi aleagă înălţimea cea mai potrivită

cele mai căutate suflete aparţin însă sculptorilor de ploi

şi teodicee

sunt doar vreo cinci pagini printre oameni fără prefaţă

în schimb coperta este dată cu fond de ten

puţin fard

da da clar este femeie de se vinde aşa bine

dar nu asta era ideea numelui meu

eu sunt high la ora asta pustie ca un cort în mijlocul unei păduri de oaspeţi

sunt băutor de ziuă şi de noapte când nu-mi mai aduc aminte

unde am pus prima literă din tine

dar pe cuvântul meu de onoare

sunt doar culoarea ta preferată

atunci când îmi recunoşti gândurile

acest poem a făcut insolaţie(un scurt monolog despre sensuri sau non-sensuri...după caz)

acest poem a făcut insolaţie(un scurt monolog despre sensuri sau non-sensuri

                                             după caz)

hohoteau maluri tăioase în acele mâini de noiembrie

când deasupra ta

se auzea creşterea unui arbore

în creierul meu fluturoaica îşi zbătea nebuneşte lacrimile

şi încă puţin

din înălţimea unei întrebări despre absolut nimic

şi cum nimicul are durabilitate nelimitată

între degetele literelor s-a tolănit muezinul

ca o după-amiază sculptată în minte

de sus în jos

samariteanul scria cu degetul cel mai curajos

adâncimea prafului

şi abia ne-am reuşit tăcerile din luna aceasta

cu păsări la cap

am învăţat să ascult dimineaţa

am învăţat să ascult dimineaţa

două mame tandre

au hotărât de comun acord cu singurătatea dumnezeului

în zile diferite de miercuri

să ne arunce în bătaia de joc

a unui fluture de colivie

absurdul

ca o linie dreaptă în podul palmelor tale

***

culoarea mea preferată ești TU

ce departe a învăţat să fie cuvântul acesta

ce departe a învăţat să fie cuvântul acesta

aş vrea să nu se mai audă în mine

niciun pătrat îmbrăcat în astăzi

să-mi fiu acelaşi

în fiecare sfârşit şi puţin din tine

puţinul acela cu cercurile goale

în care se cuibăresc oamenii dintre rânduri

şi un autopsier de ceasuri la mâna a doua

în sângele uscat din umărul dumnezeului

ca o linişte mică de statură

dar nu sunt nici măcar mâine

am toate intersecţiile aruncate unele peste altele

încolăcite în durerea mea ca nişte muşcături de şapte seara

când orice şarpe se adună în pământ

de respiraţia rămasă în tine şi încă puţin

foarte puţin din naşterea unei formule geometrice

despre privire

poem despre tine

poem despre tine

un scurt fragment din străzile noastre

 îţi zace la picioare

ca o cârpă de bun simţ

locul de unde se dăruieşte numele meu

are ţipătul zgribulit de frică

şi încă ceva despre care nu vorbeşte nimeni

cu noaptea în cap

de fiecare dată

când am reuşit să mă trezesc în realitatea altcuiva

afară

nu se auzea nimeni plimbându-şi lesele prin fruntea transpirată

a unei ore fixe

era doar  astăzi şi mirosea din tot sufletul meu

murirea

în pas de tine

în pas de tine

cineva de bun simţ

a retezat mâinile fluturilor pană la rădăcinile unei culori oarecare

într-un colţ

se acoperea tăcerea

cu pământul de sub unghii

iar în sufletul bulevardului defilau

caravane sinucigaşe

eroi în pungi de rafie

şi câţiva vulturi îmbrăcaţi în miei