nesfârşirea se auzea sub pielea
ta
după cum te-ai dus
nu s-a mai întâmplat nimic
nici măcar nu mai
avea ce să se întâmple
sau cine dintre noi
doi
poate doar tăcerea
între ridurile mohorâte
sau bezna din
piatră
însă
parcă nici ele nu
mai erau
nimic nu era
nimeni
şi crescuse
deasupra acestui absolut nimic o cădere
picura în neştire
raze galbene peste o încăpere
unde El mima
începutul şi aşezarea eşafoadelor în toamnă
ca o mână peste
frunţile noastre
dar şi-ar fi dorit
să înveţe pe de rost uitarea
pentru că toţi caii
de mare sunt buni de visare
nu de viaţă
iar mormântul lor
se seamănă cu uterul unei întâmplări care îţi aminteşte mult
de tatăl celuilalt
dintre noi
îţi posed ţipetele
şi te iubesc mândru când tânjesc după tine hergheliile pe vreme ploioasă
în care nu încape
niciun acvariu
în care orbirea nu
are legătură cu privirea mortului al cărui chip nu mai primeşte gură
din împreunarea
palmelor ieşite de scurtă vreme din clor
cu mult înainte de
gesturi
iar când o să plouă
cu oglinzi
o să ne punem la
adăpost mai întâi lacrimile
şi doar la sfârşit
de tot
ochiul drept
ascuns adânc
în inimă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu