de la sfârşitul lumii am învăţat fuga pe de rost

de la sfârşitul lumii am învăţat fuga pe de rost

o zi egoistă cu toane din toate părţile şi gustul aproape al unei ploi lipite în ziduri obsesive

muşca bucăţi întregi din plictiseala mesei cu degetele retezate unul câte unul

de gânditori cu fotoliul la cap

un fel de lasă-mă să te las domneşte în acest moment în toată curtea pieptului meu

de parcă un nefăcut a decis ca astăzi să mă plictisesc de restul zilelor rămase până în tine

înaintea mea cineva îşi răsfoieşte respiraţiile de iubire filă după filă până la ultima copertă

unde nu se aude nici sfârşitul altei cărţi nici începutul umblatului prin mine

ea îşi bea cafeaua de acum câteva ore şi inventează cuvinte sângeroase

să mă lovească la mijlocul defileului cu zâmbetul ei circumscris

să mă îngroape în mine până nu se mai aude niciun gram de frică dintre lătrăturile aruncate în piele ca nişte culori de unică folosinţă

şi un plus minus infinit de paşi mărunţi când oameni oneşti îşi întind femeile la podea

unde le posedă lacrimile până la dispreţ

ce mai rămâne după acest schimb al gândurilor şi al secreţiilor paşnice?

un proces verbal care a transpirat de aşteptare în ochiul închis al unui birou de investigator la statul jos pe bani mărunţi

poeticul are gustul lui la fel cum femeia are gustul ei impersonal iar ideile de intrare îmi aparţin ca şi exprimare concretă a unei apropieri

şi cu toate acestea făptura din această dimineaţă mă acuză de oameni şi de spânzurători

mă condamnă că am învăţat să-mi fiu continuare

după moartea ei din tabelul periodic

mă descrie înaintea tuturor posesorilor de arme tăioase ca un iubitor de eşafoade şi crucificări în adâncul limpede al unei ape deasupra căreia cineva a iniţiat un lung monolog al paşilor

din orice verde am lua discuţia asta

eu nu am dreptate în tine

cum tu

nu ai fost niciodată astăzi