în spatele meu nu a mai rămas pădurea

în spatele meu nu a mai rămas pădurea

de aproape douzeci de minute îţi asculţi palmele care au capitulat în spatele tău

şi te întrebi la ce drum îţi vor lega privirea şi te vor legăna

ca pe un prunc

proaspăt răstălmăcit din pântecul mamei lui

gardianul plescăie aerul rămas de aseară printre dinţii suspuşi

tu îi simţi mâinile obosite de atâta atârnare şi respiri împăcat până la mijlocul zilei

când urmează un alt rând de tărie soldaţilor tineri care veghează tăcerea din sângele tău

în stânga şi în dreapta spaimei doi prieteni de drept comun aşteaptă sentinţa din ochii femeilor lor

şi este zăpuşeală de clipiri pe strada aceasta care încă mai are forma unei bătăi de inimă

gardianul visează de azi noapte când şi-a tăvălit respirul în trupul unei alte morţi

tu îi simţi zâmbetul împrumutat cu forţa de la sfârşitul acelei iubiri

şi mai urmează un rând de oameni

de tării şi soldaţi adunaţi de prin mamele lor să înveţe pe de rost o condamnare la moarte

aproape douzeci bătăile inimii de când îţi asculţi palmele libere

rămase de o parte şi de alta a ultimei vieţi

te întrebi la care răscruce îţi vor săpa un somn decent şi te vor arunca în el pentru odihnă

după atâta fugă

gardianul îşi plimba prin gura frumuseţea sculptată într-o femeie de o parte şi de alta a copacilor

bulevardele îşi trezesc din gânduri foarte înaltele păsări

tu îi simţi transpiraţia

curge prin vene ca o capitulare

şi urmează un alt rând de mame

şi urmează un alt rând de tării

şi soldaţi smulşi din iubitelor lor să înveţe pe de rost

până când

gropile comune