o zi absolut minunată şi tinereţea ta

în buzele tale am osîndit

o lume în sus
ca o întindere de claritate
deasupra căreia
nu au răsunat niciodată paşi
sau cuvinte timide

este un alt marţi de vină
o altă întindere lichidă şi glasul tău
clătinîndu-se de frică

la urma urmei doar un singur ochi
şi animalul pe jumătate mîncat
rătăceau o lume în jos
într-o singură culoare
neîngrijită

în prima întrebare
iubirea mea se unduia
într-o scrisoare despre
dezdrăgostire
şi resturile animalului cu părul sur
peste care ningea năprasnic
oferea curioşilor de prin trotuare
et caetera
două trei consoane relativ noi
şi o pădure de virgule

în cea de-a doua întrebare

nu se auzea nimic şi nu era nimeni
să se milogească ultimului
cu un singur ochi
în cerul frunţii

de răspunsuri

în urma mea

te scalzi într-o îmbrăţişare ruptă

şi pe alocuri
pustiul înfrânt de lumină
ne închide în ochi

poetul
şi-a donat privirea unui orb
apoi a umplut orbitele
cu un câmp de nisip
şi a presărat umbre
până nu a mai rămas nicio aşteptare cuminte

doar trecătorii ce se opreau
să-i admire piciorul
care zâmbea

pe furiş

dacă ţi-aş fi început

cad

în negrul uriaş al pământului

răsăriturile

şi restul ploilor

dintr-o singură seară

care a rămas dreaptă

în umărul tău

sincer

într-o lumină puţină

un greier ascuns în călcâi

străbătea însfârşirea trupului

scârbit de noapte

eu

nu ştiu să respir sfârşiturile timide

înceruite până la sictirul

gradaţilor albi

şi nu îmi recunosc tălpile

cerşind înaintele

sunt doar cu un minut mai înalt

decât rămăşiţele unui urlet

bodogănind căutatul zilnicului

şi oprirea în spatele aceluiaşi zilnic

lovitul cu pumnii în pieptul

descheiat de coaste

şi un strop de tăcere la bucată

tu ştiai

că nu a existat vreodată

un bărbat care să nu se fi născut

dintr-o femeie

ştiai că nu îmi voi afla liniştea

dacă nu mi-am auzit niciodată umbra

sau glasul prăbuşit de oboseală

dar nu e nimic

mâine când adâncimile

au să ne încapă în palme

voi construi din vorbe

un zeu întreg

o seniorita şi pirueta din mijlocul frunţii

ţi-ai abandonat chipul

în buricele degetelor mele
cu şaizeci de clipe
într-un început datornic
de gânduri căzute peste gânduri

din acest motiv o prăbuşire

nu cunoaşte răutatea
doar laturi chinuite şi un ţipăt
înfăşurat în mâini
o câmpie de hârtie imaculată
aşternută în mijlocul oraşului

ca o fugă

printre străzile îndreptate cu forţa
tu
care îmi răsfoiai albul din tălpi
şi aceeaşi numărătoare de zile
oprindu-se la cifra
doi

o singură zidire şi restul prăpădiţilor

dacă ai fost învăţată să exişti

cu lacrimile despletite
de ce viul din mine este încă al tău
şi nu găsesc tăcerea la discreţie
de ce ne aruncăm din noi
după ora 22
fără să ne degustăm glasurile
până la sânge

îmi cerşesc venele aer
de când am început să cresc în tine

ziduri

tu sapi în pieptul meu trecuturi

iar cuvintele se ciocnesc
ca nişte tâmpite
în colţurile buzelor

o noapte cu marginile ascuţite

a turtit zidurile atât de mult
încât le-ai prins cu amândouă mâinile
iar culorile ti se scurgeau printre
degete

de frică

ai desfăcut un borcan de cuvinte

ale altuia

şi ai început să înfuleci fără măsură
spaimele
glasurile
învierile

şi ţipetele mele

atât de urmă îmi eşti

sunt lihnit de dor în partea dreaptă

în stânga a mai rămas cineva
şi câteva resturi de viaţă proaspătă
târându-se în podeaua goală

o zi şi o noapte s-a zvârcolit liniştea
până să se potrivească în grumazul aplecat
al unui osândit la frică

apoi

nu a mai fost nimeni

să ţipe

într-o singurătate
doar colţurile zidurilor
sunt pline de tandreţe
uşile îţi zâmbesc uşor
până începi să plângi
şi cu un burete îmbibat în lacrimi
umezeşti buzele femeii tale

de cuvinte

mă privesc cu lăcomie în oglindă
până dispare orice luciu
şi nu mai rămâne decât un afiş alb
iar sunetele vagi din resturile prosopului
în care te ascundeai în fiecare dimineaţă
au devenit absenţe
iluzii
îmbrăcate în motive

poate de asta
când cer îndurare
nu se aude nimic
nici vocea mea cerşind o altă viaţă

nici sărutul tău pe umăr

scrisoare deschisă unei alte jumătăţi

o constantă de sine stătătoare într-o frunte

era un alt fel de timp
care păstra intact gustul pământului
şi o jumătate de oră atârnată
la capătul început de umezeală al unei răspântii

peste tot

drumurile alunecau din tălpile vieţaşilor
şi nu exista niciun aproape
câteva nopţi cusute în umeri
piciorul de carne al lui Alexandru
care se chinuia să se nască
şi câţiva degustători de trepte

caut sensurile invers

din oameni încrucişaţi
picioarele primului
care treptat au devenit două
cu o singură legănare
un mers apăsat
şi o singură neliniştire îmbrăţişată în pleoape

nici măcar nu avea să se mai întâmple nimic
sau cine
tăcerea din ungherele mohorâte
pudra de beznă în care se afunda pasul balerinei
a devenit un pas de deux
pas de trois
şi o altă pustietate

cu termen de garanţie nemotivat

niciodată la începutul lumii

dinspre creştet

călătoria mea se vedea ca o îmbolnăvire
o creatură uimită
cotrobăind cuvintele uitate în oglinzi

uşile deschise în noi

o altă sâmbătă goală într-un capăt

de lumină
şi ultimul perete sprijinit de braţe

aruncându-se în genunchi

nisipul care mi-a rămas în piele

un animal nedumerit adormise

pe streaşina catedralei
ca un muribund în care se revărsa după-amiaza
cu picioarele

întunericul prăvălit dintr-o parte
în burta sătulă de lumină
a unui existat
are o singură fisură prin care sensul
se târâie spre niciunde

mă alungă în normalitate

poate din acest motiv dragostea mea
este o muşcătură de fierăstrău
pe care o porţi cu mândrie
în glezne

în fiecare dimineaţă la prima oră

despre chipul tău nespus cuvântul

nu cred să îţi pese de gura mea

muşcându-ţi somnul
până la piept
de cerşetorul de culoare
cu degetele încârlionţate în zile
unde trecutul atârnă într-o funie de aer
iar condamnarea la trăire
nemuritul şi un viitor însingurit
sculptează durerea
într-un singur îngenunchiat

o realitate deşirată zbiară
ca o descreierată
din palma donatorului de viaţă
până în mijlocul buzelor
zdrenţuite de vreo doi păcătoşi
care te-au iubit femeie

şi totuşi
nu ţi-au frânt glasul
nici gândurile nu au încetat să curgă
tai arborii cu mintea
fără niciun început în buzunare

poate din acest motiv
mă las înviat
la două zile
de unul şi de altul
nestricaţi

de viaţă

două ziduri tâmpite şi camera de unde venea tata

vând tinereţea din orizontul trupului tău

nelocuit de bărbat
şi cumpăr o piele nouă neatinsă de priviri
să-mi acopăr oasele murdărite de timp

în ochiul nevăzător
culorile mor de frumuseţe
tu împleteşti tâmple în serile întâmplate
eu scriu cu degetul pe pământ despre acel demult
în care îţi era capul doar la cuvinte iar femeile nu te mai interesau
dacă nu aveau trupurile acoperite cu litere şi cutremurare
iar vinerile se ascundeau în pământ

în urechea dreaptă crescuseră două ziduri inegale care adăposteau
cuvintele smulse cu forţa din urletul unui ins cu scaun la cap
pe care l-am cunoscut la marginea aerului
însă zidurile nu au învăţat să stea în picioare
sunt drepte dar nu se pot ţine de gleznele tale
şi din cauza sânilor plini de alb
şi a loviturilor enervante din stânga
nu se pot menţine
cad

restul zilelor nu sunt numerotate cu litere
în fond cine m-ar putea acuza că le trec cu vederea
poate doar un tâmpit ar putea crede că eu m-am născut dintr-un singur pântec de noapte

travaliul mamei mele a umplut zilnicul de urlet

şi doar atunci primea vizite de la tata
doar atunci îşi auzea sânii ciocnindu-se
vedea că sunt doi
două ziduri
unul care urla să iasă şi tata

cu un buchet de flori în mână

unele lucruri sunt(în viaţă) pur şi simplu rătăcite

în locul de unde a început tăcerea

cuvintele sunt goale ca regii
oamenii aleargă puţin
şi o părăsire uriaşă
s-a rătăcit din viitorime
în mâinile întinse de la ora cinci
unde vieţile se prăbuşesc nedumerite
cu alt orizont neînceput de paşi

la îndemână

în mine timpul
s-a destrămat de spaimă
între două aminteli
din acest motiv m-am întrebat mereu
de acele cuvinte care s-au întâlnit
erau două
ca şi picioarele mele
iar oglinda în care fluieram dimineaţa
m-a surprins spunându-mi
de ce suntem doi

într-o margine singură
animalul zâmbea
în sensul invers al unei căderi

sub podea tata cultiva speranţă

mi-am plănuit renaşterea din cauza mamei care a ajuns la concluzia

că nu pot să păşesc în viaţa ei
ca un avorton minunat
cel mai bine ar fi să mă lase în tremurarea zidului
unde îşi aruncă  grijile

lângă mine era un vraci de pietre care pieptăna pielea necoaptă
din unghiile ca un descântec
şi formele mamei îngrămădite pe cer
erau nişte resturi
pe care nu le-am văzut niciodată

ce dacă nu era nimeni şi eu mă vedeam nimic
crescusem atât de mult încât la cinci luni
nu încăpeam între culorile colţului
drept urmare vraciul şi-a luat angajamentul să scoată dihania
a apucat de piciorul stâng care era nedezvoltat
a tras cu toată puterea
pâna la rupt cu un pocnet subţire
şi am ieşit ca o dare de seamă
în ochiul infectat cu văz al vindecătorului
avea zâmbetul spart de atâta efort
în fond el m-a vindecat de moarte
nu a contat că aveam glezna zdrobită în palme

şi mergeam în cerc

am ştiut din start că la douăzeci de ani voi fi maestrul piruetelor

la şapte luni eram numai bun de luat acasă de un samaritean şi crescut în bucătăria de vară
sub podea fără apă sau mâncare
doar cu gânduri
până voi avea coastele înroşite şi neterminate de maturitate

apoi mă voi prezenta mamei mele
il dăruiesc pe Nichita
poate după ce îl va citi se va reîndrăgosti de mine