atât de urmă îmi eşti

sunt lihnit de dor în partea dreaptă

în stânga a mai rămas cineva
şi câteva resturi de viaţă proaspătă
târându-se în podeaua goală

o zi şi o noapte s-a zvârcolit liniştea
până să se potrivească în grumazul aplecat
al unui osândit la frică

apoi

nu a mai fost nimeni

să ţipe

într-o singurătate
doar colţurile zidurilor
sunt pline de tandreţe
uşile îţi zâmbesc uşor
până începi să plângi
şi cu un burete îmbibat în lacrimi
umezeşti buzele femeii tale

de cuvinte

mă privesc cu lăcomie în oglindă
până dispare orice luciu
şi nu mai rămâne decât un afiş alb
iar sunetele vagi din resturile prosopului
în care te ascundeai în fiecare dimineaţă
au devenit absenţe
iluzii
îmbrăcate în motive

poate de asta
când cer îndurare
nu se aude nimic
nici vocea mea cerşind o altă viaţă

nici sărutul tău pe umăr