desprinderea răspunsului

desprinderea răspunsului

Nu mă desprind de nevoia ta de a mă avea în tălpile goale la sfârşitul camerei. Sunt de fiecare dată acelaşi punct de vedere despre care nu scrie nimeni. Punctul ăla care sfârşeşte orice început.

            Sunt bărbatul cu toate literele atârnate de-a lungul corpului. Am creierul de gen feminin. Uit întotdeauna începuturile. Şi iubirile nedesăvârşite. Şi femeile cu venele deschise în lung. Sunt acelaşi trăitor de răspunsuri oferite de unul şi alta mai aproape de realitate. Sunt un monolog iubitele mele. Un text de o singură pagină din care nimeni nu înţelege nimic. Dar nu am nimic de reproşat neînţelegătorilor mei. Ar însemna să-mi consum timp preţios dintr-un înainte incertuos.

Discuţiile în contradictoriu au fost mereu preferatele mele. Se adoarme bine în ţipătul cuiva. Chiar se fute bine în urletul cuiva. Este doar o măsură de precauţie aşternutul. Să nu cazi din propria sine. Ca un munte de bolovani mici de statură. Dar sunt încă bărbatul acela cu toate literele nemişcate de la locul lor. Alerg până la epuizare gândurile unei femei normale. Mă dezbrac între sânii ei de toată culoarea. Şi îi scriu privirea. Îi pictez transpiraţia din palme. Îi şterg sărutul de pe buze şi mă arunc din ea până toarce. Iubesc femeia cu buzele nesărutate. Poartă în ea nevoia de nevoia mea.

            Dacă ne-am locui toţi unii în alţii ce lume de geamăt ar fi în fiecare astăzi. Dar sunt bărbatul cu toate literele atârnate de-a lungul pielii tale. Am creierul de gen feminin şi uit sfârşiturile. Şi iubirile pe la spate. Şi femeile cu burţile deschise de naştere. Sunt cel mai lung monolog din viaţa ta. Rosteşte-mă o dată pe zi. Sau mai bine tolăneşte-mă ca o nevoie.

Între coapsele tale.