dintr-o singură femeie
i-am decojit vremea
din vârful degetelor
să nu putrezească înălţimea
am aruncat mâinile vechi
de riduri
şi am adunat sub
pleoapă un peşte viu
până nu s-a mai auzit
nicio umbră
rostogolindu-se
goală
într-un roşu
subţire
dacă te-aş fi
peretele găsit în
umăr te-ar durea aşa de mult
tăcerea înălţimilor
căzute la pământ
de oboseala
păsărilor
încât nu mi-ai ţine
minte uşile
deschise în palme
în fond pământul
nu are niciodată picioarele
rupte
dimineaţa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu