desprinderea răspunsului
Nu mă desprind de
nevoia ta de a mă avea în tălpile goale la sfârşitul camerei. Sunt de fiecare
dată acelaşi punct de vedere despre care nu scrie nimeni. Punctul ăla care
sfârşeşte orice început.
Sunt bărbatul cu toate literele atârnate
de-a lungul corpului. Am creierul de gen feminin. Uit întotdeauna începuturile.
Şi iubirile nedesăvârşite. Şi femeile cu venele deschise în lung. Sunt acelaşi
trăitor de răspunsuri oferite de unul şi alta mai aproape de realitate. Sunt un
monolog iubitele mele. Un text de o singură pagină din care nimeni nu înţelege
nimic. Dar nu am nimic de reproşat neînţelegătorilor mei. Ar însemna să-mi
consum timp preţios dintr-un înainte incertuos.
Discuţiile în
contradictoriu au fost mereu preferatele mele. Se adoarme bine în ţipătul
cuiva. Chiar se fute bine în urletul cuiva. Este doar o măsură de precauţie
aşternutul. Să nu cazi din propria sine. Ca un munte de bolovani mici de
statură. Dar sunt încă bărbatul acela cu toate literele nemişcate de la locul
lor. Alerg până la epuizare gândurile unei femei normale. Mă dezbrac între
sânii ei de toată culoarea. Şi îi scriu privirea. Îi pictez transpiraţia din
palme. Îi şterg sărutul de pe buze şi mă arunc din ea până toarce. Iubesc
femeia cu buzele nesărutate. Poartă în ea nevoia de nevoia mea.
Dacă ne-am locui toţi unii în alţii
ce lume de geamăt ar fi în fiecare astăzi. Dar sunt bărbatul cu toate literele
atârnate de-a lungul pielii tale. Am creierul de gen feminin şi uit
sfârşiturile. Şi iubirile pe la spate. Şi femeile cu burţile deschise de
naştere. Sunt cel mai lung monolog din viaţa ta. Rosteşte-mă o dată pe zi. Sau
mai bine tolăneşte-mă ca o nevoie.
Între coapsele
tale.
