mă gândesc la zilele în care mă număr pe degete

[mă gândesc la zilele în care mă număr pe degete]

la florile postate cu sutele pe facebook

de parcă suntem grădini botanice

mă gândesc la nopţile când hoinăresc în largul unui nume de femeie

şi nu ştie nimeni

cât de lung poate fi un cuvânt

sau cât de adâncă este o cădere

mă gândesc că mâine este încă o zi de marţi

uriaşă

ca un război civil purtat în umărul nou-născut

al ultimei camere în care ne-am schingiuit monologurile

mă gândesc la toate partidele de sex sălbatic

plimbate prin cerul gurii ca nişte trofee

la tâmplele de lemn cioplite în dreptul lumii

la poemul care a fost stăpân peste un imperiu trecut prin sabie şi viol

mă gândesc cum sunt împins către inimă

de propriile margini

să pot fi răsfoit

dar nu am avut niciodată acces la ovarele nobleţii

nici la sălile de gală unde tu

dansezi

de una singură

din mine

[din mine]

se rup dumnezeii vii şi dumnezeii morţi

unghiile abandonate şi unghiile de femeie

femeile curate şi femeile umblate

de prea multe graniţe

oameni

cu vieţile rătăcite până în adâncul palmelor

construiesc poeme

în oasele noastre vechi

până când mă îndemn să-ţi fiu literă

iar tu

aceeaşi tinereţe

pentru că în tine

toţi dumnezeii se lasă sărutaţi

pe buze

cred cu sinceritate

[cred cu sinceritate]

pământul

timpurile rupte de la rădăcină

un adevăr scris cu mâna stângă

peste care ne lovim copilul

chiar la începutul lui

realitatea se subscrie într-o amantă

are trupul gol până la ultimul rând

şi cu toate acestea este pătrunsă adânc

ruptă în bucăţi tiptile

ronţăită până la ultima picătură

degetele inerte ale unei duminici

femeia din păsări

în care m-am întâmplat

a înnebunit

de verde

[prin mine alergau cerbi isterici şi ambulanţe din secolul trecut]

[prin mine alergau cerbi isterici şi ambulanţe din secolul trecut]

încât iarba înceta să se mai numească

chiar şi animalele deveneau alt nume propriu şi mureau unele peste celelalte

cu mâinile adunate în dreptul abatoarelor

până la ultimul sacrificiu

şi ningea năprasnic în zâmbetul tău

jumătăţi de furtună

linişti uriaşe şi cifre de toate mărimile

guri ronţăite printre dinţi sălbatici

şi copaci sădiţi cu literă mare în sistemul de canalizare

mestecau bucăţi citeţe din sângele proaspăt deşurubat al unei femei

îmbrăcată în mine însumi şi în doliu ţipătul nostru

se tăvălea ca un viol

în spatele nemuşcat al frunzelor

[apoi am muşcat din braţele ei un compromis cu buzele smulse]

[apoi am muşcat din braţele ei un compromis cu buzele smulse]

de toţi cei care l-au îmbrăţişat fără niciun motiv

cu picioarele blocului

cu unghiile roşii ale unei doamne cu etaj

am muşcat din el cu foamea unei singure note

ea mă aştepta tandru

tolănită într-un cuţit uscat

ucidea idei după idei cu pumnul ei rotund

de domnişoară

visa la poetul preferat

cum o privea lasciv din colţul cel mai îndepărtat al petrecerii

cu poezia goală şi brunetă în existul ei

m-am lăsat de mine în penultima clipă

când i-am prins din umbră mâna dreaptă

murdară de crime şi idei

pentru că la vârsta mea lumina este doar o poftă

curge zilnic pe sub pleoape

ca un ocean imposibil

de nisip

ai culorile şubrede iubirea mea

[ai culorile şubrede iubirea mea]

suficient de irezistibil să te smulg din tine până la ultimul zeu

să te arunc apoi

să te arunc de o mie de ori morţii

de parcă toate spânzurătorile s-au lăsat abandonate

într-o singură vrabie

adolescenţii din noi au rămas o invenţie dintr-un secol cu mănuşi de catifea şi curtezane

[adolescenţii din noi au rămas o invenţie dintr-un secol cu mănuşi de catifea şi curtezane]

în fond câte mărimi poate suporta sinele

de câte mâini goale până la refuz avem nevoie să ne reamintim războaiele din noi

deasupra cărora cineva a sculptat artistic

câteva frunze din plastic

aici este locul unde ne descurajăm reciproc

unde ne arătăm unghiile murdare de foame şi propoziţiile îmbrăcate în zăbrele

femeile cu buzele pline de ură şi sex

gropile săpate în dispreţ

şi toate cimitirele ca nişte aşternuturi

în răbdarea mea

pentru că ţigările fumate până în ultima clipă şi îniubitul încăperilor uşoare

nu au avut niciodată memorie

doar câteva ploi săpate printre noi

ca o furie tânără

la capătul celălalt al receptorului nu se mai aude nimeni

nici măcar oraşul

am tot mai des sentimentul că realitatea este doar un cuvânt

[am tot mai des sentimentul că realitatea este doar un cuvânt]

că adevărul este o virgulă

aşezată involuntar într-un punct

iar dacă tu eşti un cuvânt

iar eu un adevăr

mă întreb

cât de incomod trebuie să fie acest punct?!

acesta nu este un poem de dragoste

[acesta nu este un poem de dragoste]

nici măcar nu pute amorul în el

doare

şi cu toate astea chiar dacă doare ca dracu

nu este o referire la veşnica iubire poeţească

trasă de cuvinte şi încăperi dezbrăcate

cel puţin

este doar orânduirea compusă a mai multor imagini cu sufletul la gură

scrise într-o singură zi de frig

care dansează în pielea goală

prin ziduri

prin mine

printr-o curvă( regulată de două ori pe lună)

la avans

şi plată

acest poem este un gând indecent

o caricatură în marş nervos printr-o tipă oarecare

sub care mă adăpostesc

de mine

apoi ne-am apropiat de ultima dată

[apoi ne-am apropiat de ultima dată]

de parcă toată lumea ne-ar fi privit cu jumătatea ochiului stâng

cum ne păstrăm de mână iar sub noi

roşcatul umblat în picioarele goale se tocise

de atâta nimeni

pentru că în mine singurătatea se aude de cincizeci de ori

mai aproape decât într-o cameră goală

şi marginile ei nu au sfârşit

doar un tăiş confecţionat din oameni şi străzi

din cercuri şi întrebarea până când

aruncăm din noi

culoare după culoare

m-am lăsat de începuturi când

[m-am lăsat de începuturi când]

am mușcat din trupul meu femeia tânără

până la albul nemișcat al pielii

zilele fără soț și zilele proscrise

dumnezeii cuminți și dumnezeii impari

pe care îi port prin crâșme ca un vânzător de sclavi

aici se beau până la epuizare cuvintele

și toate rugăciunile de limba mai

aici

ne admirăm unul celuilalt genurile

suntem compromis până la epuizare și dumnezeu în același pat

nu-mi sunt autosuficient

[nu-mi sunt autosuficient]

doar cer deschis din care nu se mai vede nimic

doar deschis ca un uriaș strâns de gât

un sus întreg și piciorul drept

din care nu se mai mișcă cifrele umede

ca niște păsări stoarse până la ultimul țipăt

ca niciun om în vârsta mea din stradă

în strada mea din urmă

în strada mea cu picioarele drepte

în tot aerul acesta stătut prin glezna ruptă a mamei

unde ochiul tatălui meu nu s-a întâmplat

încă

unde străzile mele s-au sinucis pe oameni

unde capetele alea au rămas definitive

și nu se mai știe nimic

din spatele meu

din răspunsul tău

și ultimul etaj

doi