[mi-ai spus să nu am regrete atunci când plouă din senin]

să număr pe degete secolul trecut

iar într-un moment de neatenţie să-ţi împărtăşesc

câţi ani au naufragiat

din sânii tăi

în călcâiul meu ros de săgeată

florile nu ştiu să ţipe

atunci când sunt rupte de frumuseţe

nu au regrete ca şi oamenii după naştere

în durerea lor nu există luni de scârbă şi lumi îngrozitor de pline

doar un singur cuvânt

având buzele roşii aruncate

înaintea tuturor lucrurilor

dacă mi-ai autopsia gândurile

iubito vei face diferenţa între moartea cronică şi moartea morţii

dragostea ta pentru metafore

ar creşte din amănunt în amănunt până dincolo de gesturi

ahhh şi ce mult s-ar pierde din această linişte de îmbrăcat

ce viu imediat

ce tandru mă vei arăta cu degetul în asfaltul unde ne întoarcem toţi

accidentele de maşină

spune-mi eşti?

eşti cuvântul descurajant de cerc?

eşti fiara care şi-a făcut culcuş în ventricolul meu drept?

eşti tu cea mai nevinovată întrebare

din viaţa mea?

nu ştiu

nu ştiu ce sunt sau până în cine sunt

nu ştiu dacă astăzi e bine să fie luni şi nici nu-mi pasă

după ce oră te îndupleci să mă iubeşti de vie

(DD)

[Din trupul meu au evadat invadatorii]

Culori îndrăznețe se gudură sub pielea mea. Tac și nu taci. Deschid cava până țâșnește viața din pieptul păsării. Tu mă privești cu o iubire migratoare în colțul buzelor.
Este vineri și vineri negru în ochiul meu de sticlă.
Tac și nu taci.
Niciunde
Nicicând
Niciodată din poemul acesta

(DD)

[hai iubito să nu ne mai întâmplăm niciodată]

să desenăm păsări îmbrăcate în păsări

până într-un loc înghesuit sub unghie

unde oamenii au gust de apă plată

unde eu sunt cel mai uşor cuvânt de aruncat din lume

unde lupii se ruşinează până devin câini

şi tot aşa în numele tatălui

ai urcat dezbrăcată până în a şaptea coastă

aveam încheieturile obosite

de la atâtea îmbrăţişări

numai corbul de unică folosinţă

care şi-a făcut cuib în auzul meu

a murit însfârşit şi negru

era vineri în mintea ta iubito

frigul traversa încruntat litera 1 spre soare

un nicăieri plin de sânge

mă aştepta îmbrăcat în alb

gândeam puţin

monosilabic

aşteptam să se întâmple încă o dată mâine

în ochiul tău pofticios şi sălbatic

de sticlă

şi ce dacă am tatuată în frunte singurătatea cifrei 1

nu am reuşit niciodată să te privesc viclean

din spatele vitrinei

nu am purtat abatoarele în suflet

nu am graţiat păcatele vrabiei

sunt cel mai ruginit animal dintr-un perete

am picioarele nesătul de lungi

sunt culoarea care doare cel mai mult după împuşcătură

urmează să devin puţin

să ating înălţimea nimicului

să rătăcesc prin el gândurile bune ale mamei

oraşul care putrezea din toate blocurile

mi-a închis privirea

mi-a dezacordat mersul

mi-a spălat cearcănele cu apă de ploaie

m-a destrămat până la genunchi şi a construit un alt om

cu zidurile delăsate înainte şi înapoi

de astăzi

-- acesta este motivul pentru care ar trebui să mă iubeşti vinovat

   de toate gropile--

(DD)

[înainte de marele salt în gol au fost păsările migratoare]

care şi-au memorat nimicul de sub aripi

eliberându-l în libertatea coliviei

de mai târziu

unde toţi oamenii se născuseră cu şireturile desfăcute

plimbându-şi  frica prin gură

iubindu-se

din mijlocul necondiţionat al saltelelor cu arcuri

spre centrul pământului

--gonflabilul era înainte de toate respiraţiile

cel mai ieftin aer din lume--

se închipuiau paranteza dintr-un oh matur

într-un niciodată  mic

de statură

rugineau unul după celălalt

îmblânzeau primăveri şi preafrumoase tăceri

traversau priviri tulburi fără să vorbească

ani de zile

în tot acest timp cât eu am fost noi

tu ai rămas

aceeaşi femeie

(DD)

Nu mă mai întreb de câțiva ani.

   Toate semnele de întrebare deschid atenția drumurilor cu o singură bandă de mers. Se rătăcesc involuntar în largul ochiului sau alunecă de sub degetele care obligă albul foii să însemne ceva. Sunt timpul probabil de fiecare dată când îmi rezerv dreptul de a alege înaintele și înapoiul oamenilor. Nu caut golul în gol de frică să nu devin prea puțin. Sunt și nu sunt un perete ușor înclinat spre ieșire. O coloană scrisă infinit în jos chiar în locul de unde încep oamenii să-și implore identitatea. Sunt numele bărbatului tău. Sunt numele copilului tău atunci traversez în picioarele goale inutilul. Dansez cu abatoarele în minte și mă las de frig în fiecare marți seară. Râd isteric în gura lumii. Cu o mână de înecat îți mângâi frica de sub piele iar tu mă iubești pentru asta. Pentru că nu te întreb despre nimic niciodată. Doar te locuiesc iremediabil. La fiecare sfârșit de septembrie.
(Daniel Dăian)

[îndurarea nu vine niciodată de la scriitorul pustiului]

pentru că bea vodkă cu vărsat de vânt

locuieşte într-o canapea insalubră

şi se încoronează în fiecare dimineaţă rege

de unică folosinţă

adevărul lui este doar un punct de vedere:

când liniar

când pătrat

dar scris întotdeauna cu stiloul

pentru că cerneala albastră nu doare atât de rău

în subteran

cu toate astea nu se lasă în viaţă până la ultimul minut

nici EL

nici băutorul iremediabil de cifra trei

nici ctitorul de pietre

nici masa de autopsie

unde un om singur încearcă să elibereze din bisturiu

toate haitele de câini

(DD)