Nu mă mai întreb de câțiva ani.

   Toate semnele de întrebare deschid atenția drumurilor cu o singură bandă de mers. Se rătăcesc involuntar în largul ochiului sau alunecă de sub degetele care obligă albul foii să însemne ceva. Sunt timpul probabil de fiecare dată când îmi rezerv dreptul de a alege înaintele și înapoiul oamenilor. Nu caut golul în gol de frică să nu devin prea puțin. Sunt și nu sunt un perete ușor înclinat spre ieșire. O coloană scrisă infinit în jos chiar în locul de unde încep oamenii să-și implore identitatea. Sunt numele bărbatului tău. Sunt numele copilului tău atunci traversez în picioarele goale inutilul. Dansez cu abatoarele în minte și mă las de frig în fiecare marți seară. Râd isteric în gura lumii. Cu o mână de înecat îți mângâi frica de sub piele iar tu mă iubești pentru asta. Pentru că nu te întreb despre nimic niciodată. Doar te locuiesc iremediabil. La fiecare sfârșit de septembrie.
(Daniel Dăian)