abia atunci ne vom putea smulge din ochi fastul
linia aia subţire între realitatea mea care bântuie
şi rochia ta ridicată în semn de protest
înaintea unui tonomat de cafea
iubito el nu o să te servească niciodată
dacă nu te implici cel puţin cu o monedă
aruncată cu furie în carnea lui metalică
până când se aude declicul
geamătul ruginit al unei maşinării care
trăieşte de mult prea multă vreme
printre oameni ca noi doi
cred că numai aşa un obiect te-ar putea ajuta
să îţi înceteze setea
ai spus că ne smulgem din ochi fastul după ce rămânem fără chipuri
ca şi cum ei
sunt singurele vietăţi care nu se termină niciodată
atunci când un regim autoritar bate din picior
sau când pur şi simplu alegi să nu mai exişti
după cuvintele altora
eu cred că totul devine trist la un moment dat
se destramă într-o tăcere mamă
care îşi plimbă copilul
printre vieţile noastre demult abandonate
şi dispare fără un loc anume
ca şi cum nu ar fi existat
vreodată
(DD)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu