Cuvânt special amenajat pentru loviturile de
frunţi cinstite
Deziluzia
cea mai profundă nu a venit din partea unei singure înălţimi. Dacă ar fi să mă
confirm de unul singur într-un post de everestian, foarte probabil as arata ca
o virgulă între un subiect şi un predicat. Înălţimile se urcă. Nu se pretind.
Necesarul ideologic de a coresponda între planul latitudiniar concret orizontal
şi un sus de referinţă presupune un marş de epuizare. Nu reuşeşte nimeni să-şi
ajungă înălţime. Doar prin folosirea asidua a genunchilor sau în cele mai
necruprinzătoare cazuri prin sacrificiul personal al gingiilor. Sexul oral în
literatură a ajuns deja o practică de tranziţie. Sau mai mult chiar o artă.
Arta de a te arunca în muşcătura de plăcere a unui alt oralist la vremea lui.
În fond dacă primul a supt ca să-şi ajungă înălţime, a urlat că să-şi testeze
auzul la sfârşitul aerului, de ce să nu reproducă scurt-metrajul vieţii sale
carieristice şi restului care mărşăluieşte în spatele lui ca nişte
instrumentări de referinţă. Metaforele strigate în orice parte a unei bucăţi de
hârtie nu au nimic de împărţit cu nimeni. Aparţin individului care a reuşit să
se îmblânzească până în mijlocul literelor. Ori, o astfel de acţiune nu se soldează
întotdeauna cu decesul pacientului. Dar nici cu nevoia lui de a fi. Poate fi
paritate sau imparitate. Depinde
de modalitatea prin care se poate descifra fără ajutorul nimănui. În
identitatea noastră asemănările există doar pentru a ne înţelege vieţile. Un
fel de mimare necorespunzătoare sau mai concret o imitaţie de vieţuire. Pentru
că aşa se începe identitatea. Prin imitaţie. Până ajungi la stadiul de aţi fi
unic posesor de conştiinţă.
Însă, într-o
proporţie de constante prost stabilite, conştiinţa este un lux. Se poate
cumpăra de la orice colţ de stradă. Se poate folosi chiar şi de mai multe ori
pe zi. Până se va interzice. Probabil...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu