şi nebunia ta a devenit o artă
adevărul este că nu
îmi aduc aminte strada
unde primul tău fiu
a scris cu degetul în pământ
despre o răscruce
de vânturi
viaţa mea a fost
construită din vorbele unui înger osândit în el însuşi
iar în momentul
când s-a revărsat pretutindeni
tu îţi închipuiai
cum ar fi trebuit să arate oraşul
cum ar fi trebuit
să palpite sub mâinile tale
cum gemea sau ofta
când se lăsa vizitat de tot restul lipsurilor
doar ziua târziu
oamenii din noi îşi părăseau sentinţele
străbăteau marile
cuvinte cu literele goale
să se atingă
să se convingă
să se bucure că
sunt
ai vrut să le spui
adevărul acela de care nu îţi aduceai aminte
dar în cursul
nopţii cineva învârtea clapele pianului fără încetare
iar tu dispăreai şi
apăreai din monstrul acela de lemn pe
care îl port în spinare
până ai devenit
viciul meu
doar oamenii de la
marginea străzilor ţi-au spus că eşti o artă
sorbită până la
sfârşit
balena din piesa de
teatru nu mai doreşte niciun sfânt
cu degetele
răsfoite în burta chitului
stă înaintea
ultimului stăpân de eliberări necondiţionate
de pe vremea când
avea tinereţea cuvintelor în sete
ca o cameră
îmbrăcată într-o altă cameră
ca un om dezbrăcat
din alt om
unde tinereţea îi
era o pagină cu virgule
descheiate în albul
ochiului
până la discreţie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu