stăpânului de sfârşituri
pământul într-un
cuvânt
îşi poartă anii în
suflet ca pe nişte gânduri
împăturite şi
normalizate până la desfrâul conştiinţei
pentru că iadurile
care trăiesc în noi
nu ne-au abuzat
niciodată umblarea
nu ne-au mângâiat
pe frunte urletul
şi pentru că doare imens
să îmi aduc aminte
de mine înaintea
eşafodului
construit din
tâmpla sinceră a unei vrăbii
m-am condamnat la
dumnezeu
pe viaţă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu