iar soldatul a spus: nimeni,
nimic, niciodată
îmi dârdâie
genunchii de atâtea străzi desfigurate sub chipul unei discuţii
despre răscruci
ridicate într-o sală
de aşteptare chiar în spatele văzului
undeva cineva a
pictat frumuseţea din litera cinci
la capătul cel mai
infernal
dintr-o femeie cu
sufletul deocheat
până la înălţimea
unui călcâi de meduză îmblânzită
într-un pahar cu
apă
când mă lăsam în
tine ca o postare
îţi ascundeai
numele în pumni necunoscuţi
despre care unii
susţin că aparţin celui care şi-a făcut intrarea şi ieşirea din lume
ca o nepricepere de
mâine seară
aşa
nu îmi simţeai
maturitatea în mijlocul respiraţiei
ca o palmă întinsă
deasupra cearcănelor
eşti paşnică în
violul acestui iulie
şi nu ştii de când
până când
sau de unde până
unde se întinde o zi întreagă de frică
nu ştii
cum nu ai înţeles niciodată
în care dintre noi a dispărut uşa
de ce nu eram
niciunul
în discursul
sprijinit de perete ca o întâmplare sentimentală
alergată puţin câte
puţin dintre coapsele unei părăsiri uriaşe
nu ai ştiut că în
mine se aud clopotele arzând
ca un experiment la
mijlocul punctului
sau doar o înjunghiere
greoaie eşuată într-o muşcătură
de fluture
în noi puţinul nu a
învăţat să respire
de nimeni
de nimic
de niciodată
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu