când ploile din noi au reuşit
să-şi spună pe nume
toate drumurile
mele au mîinile rupte de o parte şi de alta
a identităţii unui
om fără memorie
care mi-a sfâşiat în
auz călcarea corbilor
şi era foarte
devreme în pereţi
mult prea devreme
pentru ecoul tău
ce se auzea pe
furiş
tolănit prin
aşternuturi
ca un şarpe donator
de personalitate
poate din acest motiv
am refuzat să-ţi păşesc umbra
am rătăcit în mine
piruetele obscene
sânii obosiţi de
lapte ai mamei mele
cheremul isteriilor
cu fruntea spartă până la iubire
şi liniştea din
pielea ta întunecoasă
umedă
între atâtea
văicăreli de ferestre cu ochii scoşi
uneori
ne călătoream staţii
întregi dintr-o singură privire
eram locuiţi de
mansarde şi vrăbii cu tâmplele mâzgălite pe hârtie
aveam cuiburile
crescute la distanţa unui sărut
şi încă nu se auzea
nimic din nimicul nostru
poate doar ruginirea
mea
în căpruiul tău
adânc îngropat
sub pleoapă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu