când dumnezeu şi-a lăsat
mâinile să tacă(s-a născut nimeniul)
stau în marginea
cea mai ascuţită a unei femei şi îi privesc somnul
iese necontrolat
prin gura ei conturată senzual cu stiloul unui călător prin oameni
un fel de a spune
celuilalt că ploile din el
nu i-au aparţinut
niciodată
sunt dăruite numai celor
care nu au învăţat de mici setea
din ochiul cel mai frumos
al mamei mele
aud coborârea
dumnezeului
ca o filă imaculată
până la nesuportarea îngerilor din noi
le-a început frica
printre riduri
şi este atât de
tăcere în chipul mamei încât mă întreb de câţi fii a fost nevoie
să-i cotrobăiască
din asemănare în asemănare
zâmbetul
din carcera ta de
sticlă beau cu nesaţ şuvoaiele de sânge şi cuvintele aruncate în perete
începuseră să
crească frunze
la tăiere
ochiul copacului nu
vede chipuri ci ochi privindu-se
în fiecare ciob
şi te întreb de ce
femeia care m-a născut
purta o cârpă umedă
pe chip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu